Dan Dimaru venise mai devreme la redacție. Era ziua în care se definitiva cuprinsul Revistei Literare, adică ultimele corecturi – capitol care îi revenea ca o cinste capului limpede, cum era socotit. O bătaie ușoară în ușă i-a atras atenția; poate era Nineta, ea se anunța așa timid când venea cu cafeaua căutând să fie cât mai discretă, pentru a nu deranja; bătea și intra. Acuma bătaia s-a repetat. Se voia un răspuns, semn că era un vizitator. „Da, intrați!” Cu o mină de om curios-spăsit, un individ la vreo patruzeci și de ani, bine alcătuit, la costum și cravată, a intrat cu un zâmbet pregătit de pe hol. „Bună ziua! Sunt Măntescu, Robert Măntescu... Domnul Dimaru?” „Da. Foarte ocupat, acum... observați că... vă rog, pe scurt, despre ce este vorba?” „Despre dumneata este vorba! Din simpatie, am adus și romanul acesta pentru un autograf – nu se știe niciodată ce va urma! – din simpatie, ziceam, am ținut să discutăm în acest cadru potrivit activității dumitale, înainte de a ajunge să discutăm la sediul Nostru.”
Informatii conformitate produs