Iovescu scrie o proza aparent desueta prin raportare la timpul psihologic al personajelor. Taranul din povestirile sale traieste intr-un prezent neverosimil, convulsionat de istorie in care eresul si fantasticul se impletesc tragic cu realitatea imediata. Aici, totul este si nu este automatism arhaic. Fata de taranul moldovean, munteanul are o accentuata vitalitate – ilustrata si in prefata lui Lovinescu, prin staruinta mucalita a autorului de a-si publica romanul – ce-i confera un dinamism surprinzator. Se poate spune ca, in general, munteanul are, totusi, rafinament si subtilitate. Spatiul explorat de Iovescu implica, insa, o psihologie speciala in sfera muntenismului, aceea a oltenilor, familiarizati cu orice modalitate de existenta. Moldovenii lui Creanga si muntenii lui Preda sunt mai imobili, fixati la o vatra ancestrala, pe cand oltenii lui Iovescu sunt pionieri, nefixati, mereu in cautare de pamanturi noi. De aici, tenta de semiurbanitate in limbajul lui rural. Vitalitatea debordanta, fara rafinament – tocmai in asta conta originalitatea specifica psihologiei oltenesti. Disociatia oltenismului ca o sfera aparent in cadrul tipologiei muntenesti (mai cuprinzatoare) era necesara. Oltenismul, ca o categorie tipologica speciala, condimenteaza polivalenta psihologiei muntenesti, deschisa oricaror influente, in comparatie cu psihologiile rurale din celelalte regiuni ale tarii, mai inchise in innoiri.
Marin MINCU