În textele scrise de Ștefan Scripcariu, care nu sunt nici proză, nici poezie, fiind, totuși, amândouă la un loc, se întâmplă foarte multă copilărie. D-asta și-ți este atât de drag să le citești. Citindu-le, ai sentimentul că e vorba chiar de copilăria ta. Autorul, care nu mai e de multă vreme copil, se miră continuu de ceea ce vede, și-și pune mirarea în cuvinte de-o prospețime rar întâlnită. Ștefan Scripcariu privește spre lumea satului său din nordul Moldovei cu ochii unui pictor naiv, plăsmuind din cuvinte povești duioase în care auzi tot timpul o inimă bătând. Pe măsură ce te afunzi în ele, bătăile acesteia încep să se amestece cu bătăile inimii tale. Și, dintr-odată, ți se face parcă poftă de mărul căzut în zăpadă, dorindu-ți să muști din el, oricât ar fi de înghețat.
Ștefan Mitroi