Convocat din înaltă poruncă, în baza noii legi de organizare bisericească, soborul sfintei mânăstiri Căldărușani se adună în trapeză și se constituie în for de judecată. Prezidează preacuviosul exarh al mânăstirilor, arhimandrit și doctor în teologie de la Atena, asistat de preacuviosul controlor al mânăstirilor, fost sergent-major în armata română, și de preacuviosul stareț, fost plutonier în armata rusă.
Acuzatul lipsește.
Apărătorii idem.
Printre cuvioșii și preacuvioșii părinți care alcătuiesc istoricul sobor, se află arhimandritul Martinian, bun cântăreț și priceput gospodar; arhimandritul Miron, bun gospodar și colecționar de pisici și de bibilici; ieromonahul Loghin, fost sergent în jandarmeria rurală; proaspătul ieromonah Victor, fost vreme de aproape treizeci de ani îngrijitor al unei livezi de măslini, în insula Thasos; monahul Glicherie, morarul, care timp de douăzeci și cinci de ani a fost căpitanul caicului schitului Prodromul din Sfântul Munte; monahul Climent, vestit inventator de sperietori pentru ciori; cuviosul monah Iachint, meșter căldărar; ierodiaconul Zosima, șef grădinar; bunul părinte Sava, mai-marele cazanelor de la bucătăria de obște; monahul Nicanor, arhondarul, bucuros de oaspeți cât mai slobozi la pungă; părintele Anania, mare și tare peste pivnița cu boloboace; bătrânul părinte Elisei, fost primar prin ținutul Sibiului, care la vârsta de optzeci de ani este încă în stare să citească, în picioare, treizeci de psalmi la rând; apoi și mai bătrânul părinte Avemelec, portarul mânăstirii, care a venit, după propria-i mărturisire, mai mult ca să afle noutăți din războiul chino-japonez...
După ce mai dă încă o citire ordinului primit de la sfânta Patriarhie, preacuviosul exarh, conștient că de hotărârea mânăstirescului sobor pe care îl prezidează atârnă pacea bisericii ortodoxe, împrumută de circumstanță paza episcopului Eustatie al Antiohiei, care va fi prezidat soborul adunat să afurisească ereziile lui Arie, își închipuie că are în dreapta și în stânga preacuvioșiei-sale pe reprezentanții papei Silvestru, se încredințează că în toată sala preacuvioșia-sa este unicul doctor în teologie, apoi glăsuiește:
— Cinstiți și cuvioși părinți, eu am citit scrierile lui Damian Stănoiu, fratele nostru cel rătăcit, și mărturisesc sincer că mi-au plăcut... Frățiilor-voastre nu v-au plăcut?
Soborul: Cum nu!
Exarhul: Râzi de te ții cu mâinile de burtă...
Soborul: Sunt grozave!
Exarhul: Și ceea ce scrie el e curatul adevăr...
Soborul: Oho!...
Exarhul: Partea proastă este că părintele Damian face parte din cinul monahal, și ca atare avea datoria să nu divulge nimic din moravurile mânăstirești... Am eu dreptate sau nu?
Soborul: Aveți.
Exarhul: Și nici să descrie scene care gâdilă simțurile cititorului și-l fac să se întrebe nedumerit cum un călugăr e în stare să scrie astfel. Iată spre pildă o pagină din bucata intitulată Anichit Păcătosul. (Citește:) „... Când văzu sărmanul Anichit pielea albă, carnea rumenă, gurile mici și îmbietoare la păcat, când auzi râsul zglobiu și dezmorțitor de simțuri, simți că-i umblă furnici prin vine și că i se urcă sângele la cap. Se plimbă năuc prin chilie, lovi cu pumnul în pereți, în masă, își mușcă limba, buzele, degetele, plânse ca un copil, dar toate fură în zadar, căci fierbințeala poftei se întărea pe măsură ce creștea veselia în curtea mânăstirii, aproape de poarta sfinției-sale. Simțind că e pe cale să-și piardă mințile, puse mâna pe un cuțit și, ieșind din chilie, trecu pușcă pe lângă societatea cea veselă și intră la monahul Pavel, dogarul.
— Să-mi ascuți cuțitul ăsta, părinte Pavel... să-l faci să taie ca un brici!
— Da ce faci cu el așa ascuțit, Anichite? îl ispiti Pavel, învârtind tocila.
Anichit se codi o clipă, apoi răspunse tot printr-o întrebare:
— Mă rog sfinției-tale, spune sfânta Evanghelie că, atunci când te supără ochiul tău sau mâna ta, să le tai și să le arunci?
— Spune...
— Ei bine, dacă spune, am să fac și eu după Evanghelie!
Până să iasă însă pe portița dogarului, Anichit socoti prea aspră porunca Evangheliei și, aruncând cuțitul, o luă întins spre poarta mânăstirii, și de-aci... spre satul cel mai apropiat!”
Martinian: Foarte cuminte!
Loghin: Ba eu cred că era mai să păzească porunca Evangheliei, așa cum a făcut ucenicul sfântului Sava, când n-a mai fost chip să se înfrâneze...
Starețul: Sfinția-ta, ce ai fi făcut, părinte Zosima, la o astfel de nevoie?...
Zosima: Întocmai ca Anichit! (Râsete.)
Exarhul: Firește că, oricât duh călugăresc ar avea cineva, cu greu s-ar putea hotărî să-și taie organele care îl supără, numai de dragul Evangheliei! În cazul de față însă, fiind vorba de-o întâmplare pe hârtie, autorul nuvelei, dacă ar fi ținut un pic la prestigiul cinului din care încă mai face parte, trebuia neapărat să-l pună pe acel Anichit să se opereze... Trimițându-l după femei, așa cum a procedat, a decepționat pe cititorul care ar fi așteptat din partea eroului să se decidă pentru jertfă, ca să scape de păcat. Așadar suntem de acord că în această bucată de proză, Damian Stănoiu a jignit clerul monahal, arătându-l fără putere în fața ispitei...
Chiril: Am auzit de una cu niște chiloți...
Paisie: Și eu am auzit... (Se râde cu hohot.)
Exarhul: Răbdare, că trebuie să le luăm la rând! Așa. În altă carte intitulată Necazurile părintelui Ghedeon, Damian Stănoiu își bate joc într-un hal nemaipomenit de un biet ieromonah, cumsecade în felul lui, trimis de cei în drept să slujească într-un sat lipsit de preot. Îl face leneș, mâncăcios, și-l pune să stea mai toată vremea cu picioarele pe pereți... Dar culmea batjocurii e atunci când îi aduce înaintea ochilor o femeie goală-goluță!... E vorba de femeia angajată de Ghedeon să-l ajute în ale gospodăriei. Ascultați să vă citesc pasajul cu pricina.
„Într-o dimineață, n-are Ghedeon de lucru? Văzând că se suie soarele către prânz, și Reveica lot nu se simte, nu mai bătu la ușă ca de obicei, ci se uită pe-o ferestruică, în bucătărie, ca să-și dea mai bine seama de pricina acestei zăbave. Îi zări mai întâi capul, cu gura căscată și cu nările umflându-se și dezumflându-se; iar când își aruncă ochii și mai la vale... ferească Dumnezeu să mai vadă și alt călugăr ce-a văzut el în clipa aceea!...” (Râsete.)
Iachint: Sper că nu s-o fi speriat!... (Soborul râde cu hohote.)
Starețul: Dacă s-a mulțumit numai cu vederea... n-a săvârșit niciun păcat!
Exarhul: Păcat n-a săvârșit, dar cititorul are să se întrebe, și pe drept cuvânt: dacă acest ieromonah Ghedeon zărise pe Reveica dormind în așa poziție, ce trebuia să-și arunce ochii și... „mai la vale”? N-a făcut-o oare din dorința de a mai vedea și... altceva? Prin urmare, Damian Stănoiu a păcătuit și prin faptul că el, călugăr, și-a permis să vorbească despre goliciunea unei femei și pentru că a pus pe alt călugăr, fie și numai pe hârtie, să-și arunce ochii unde nu se cădea!
Climent: Adică... „mai la vale!”... (Râsete.)
Exarhul: Vorbesc eu drept, cinstiți părinți?
Soborul: Foarte drept!
Exarhul: În altă carte, intitulată Duhovnicul maicilor, părintele Damian își bate joc într-un mod barbar de un bătrân duhovnic venit din Sfântul Munte și pripășit într-o mânăstire de călugărițe.
Chiril: Chestia cu chiloții... (Râsete.)
Controlorul: Psst! Să ascultăm, că e foarte interesant.
Exarhul: Îl descrie pe bietul sfetagoreț îmbrăcat prost, nespălat, îl pune să vorbească în limba de-acum o sută de ani, învață pe maici să-i prindă anteriul cu ace de siguranță, ca atunci când s-o dezbrăca de stihar să i se vadă goliciunea, iar la urmă îl îmbată și-l face să viseze sfârșitul lumii. Dar culmea batjocurii e acolo unde îi scoate în cale o pereche de chiloți... Și încă de mătase! (Soborul râde pe înfundate.)
Controlorul: Vă rog să nu vă smintiți...
Voci: Nu, nu... (Râsete.)
Exarhul: Dar această penibilă scenă trebuie citită în întregime. Ascultați. (Citește:) „... Când păși a doua oară, duhovnicul simți ceva moale sub picior. În aceeași clipă se împiedica și căzu pe brânci. Vru să se ridice, dar nu izbuti, căci picioarele i se înfășuraseră într-un obiect de pânză liliachie. Bătrânul se așeză atunci în capul oaselor și își descurcă labele. Apoi lua cârpa și o întinse mai aproape de ochi cu amândouă mâinile: era un lucru oarecare din îmbrăcămintea femeiască, însă sfinfia-sa, om trăit departe de lume și de cele lumești, n-avea de unde sa știe. «Sa fie izmene, gândi el, sunt cam scurte și nu prea seamănă... Și chiar dacă ar fi, cine să le poarte într-o mânăstire de muieri?...» Mai suci «cârpa», o mai învârti, mai întinse șnurul de cauciuc, dar nu căpătă dezlegarea. Nu era nici traistă, nici sidilă, nici camilafcă, nici izmene, nici pantaloni...
— Ați găsii ceva, cinstite părinte? îl întrebă soro Ana, ieșind, ca din întâmplare, de după colțul casei duhovnicești.
— Uite, măi tăiculiță, răspunse bătrânul bucuros, dădui peste o cârpă, colea, aproape de prag, și nu mă taie capul cam ce-o să fie. Ia vezi frăția-ta.
Sora Ana își stăpâni râsul și se făcu că observă cu amănuntul obiectul pe care duhovnicul îl ținea întins în mâini.
— Nu mă pricep nici eu, cinstite părinte, se lepădă ea cu prefăcută smerenie...”
Mai departe autorul arată cum părintele Macarie, așa îl chema pe duhovnic, pleacă cu chiloții mai departe, în căutarea păgubașului. Trebuie să adaug că acești chiloți nu fuseseră pierduți de vreo maică sau de vreo soră, nici vântul nu-i aruncase în calea duhovnicului, ci sora Ana, ascultătoarea de la casa duhovnicească, îi pusese intenționat ca să-și bată joc de moșneagul neștiutor...
Voci: Foarte rău!
Controlorul: Psst!
Exarhul: În cele din urmă intră Macarie cu chiloții pe mână în altar, după ce mai întrebase în zadar pe vreo două maici întâlnite în drumul spre biserică, dar nici aci nu izbuti să capete lămurirea dorită, căci, după cum spune în carte, „sora Nița dete dosul ca să poată să râdă în voie, maica Mitrodora se înecă într-o tuse năvalnică, iar cuvioasa Galeria, ființă dugoasă, încruntă sprâncenele...
— Dacă auziți de păgubașă, să-i spuneți să dea ochi cu mine, le rugă nevinovatul sfetagoreț, apos vârî chiloții în buzunarul anteriului, cu gând să aducă vorba despre ei la sfârșitul predicei pe care avea s-o fină după sfânta liturghie...” (Soborul face mare haz.)
Exarhul: Negreșit că întâmplarea e cu haz... Chestiunea însă se pune astfel: îți e permis ție, scriitor călugăr, să vorbești de chiloți de damă, să-i asemeni cu camilafca și să pui pe un duhovnic bătrân și necunoscător să intre cu ei în biserică?
Avemelec: Vă rog să mă luminați și pe mine ce sunt aia chiloți, că, iacă, am aproape optzeci și patru de ani și vorba asta încă nu mi-a ajuns la urechi. (Râsete.)
Climent: Izmene muierești! (Se face mare haz.)
Victor: În tinerețea părintelui Avemelec, nu purtau femeile așa ceva... (Râsete.)
Controlorul: Părinților, vă rog, seriozitate și tăcere!
Miron: Eu cred că, așa după cum zici cămașă, fustă, rasă, ciorapi, poți să zici și chiloți! Și după cum o călugăriță poate să intre în biserică și chiar în altar, îmbrăcată cu acel lucru, fără să păcătuiască, tot așa poate și un călugăr să-i poarte în buzunar, mai ales atunci când habar n-are despre ce este vorba! Nu zic eu bine, fraților?
Exarhul: Bine, bine, dar nu ți-e permis dumitale, scriitor călugăr, să dai mirenilor prilej să râdă pe seama unui duhovnic din Sfânta Agura! Ba chiar și pe socoteala ta, fiindcă singur mărturisești că cunoști îmbrăcămintea intimă a femeilor. Desigur, nu-i păcat să vorbești de chiloți, însă în momentul când pronunți acest cuvânt, imediat te duci cu gândul la lucruri de care un călugăr trebuie să fugă și să se cutremure!... E drept, sau nu este?
Controlorul (în locul soborului, care râde cu mare poftă): Drept este!
Exarhul: Buun! Acum să trecem la altă lucrare a împricinatului. E vorba de romanul Fete și văduve. Fiți atenți vă rog la titlu: Fete și văduve!
Soborul în cor: Fete și văduve!
Exarhul: Ei bine, e culmea nerușinării ca un călugăr să pună pe coperta unei cărți acest titlu de scandal! Ar fi putut găsi altceva, bunăoară Dragoste țărănească, acțiunea petrecându-se la țară, sau Toiul de la bătrânețe, eventual Focul Ileanei, Dragoste la paie, numai Fete și văduve în niciun caz! Cât privește cuprinsul acestei cărți, dacă autorul ar fi mirean, ai leșina de râs și de plăcere; dar când îl știi că e călugăr, te iei cu mâinile de păr! Citesc, fără nicio alegere, la pagina 7. E vorba de-un bătrân muieratic, care se adresează astfel tinerei și frumoasei crâșmărițe:
„— Vin’ la neica, Marițo, să te pup, și pe urmă să-mi mai aduci o litruică...”
Martinian: Ar fi putut să zică: vin’ la neică să te sărut, că era mai pe boierește... (Soborul râde.)
Starețul: Ba nicidecum! Să fi cerut țuică, și nimic mai mult.
Anania: A zis cu plan... ca s-o scoată mai ieftină. (Râsete).
Exarhul: Citesc la pagina 31: „Drept răspuns, unchiașul trase o ochiadă și o ciupitură văduvei, apoi dete drumul gurii:

Foaie verde de sipică,
Bine e cu nevestică,
Dar să ai ș-o ibovnică...”
Iar mai departe:


Bată-l focu de bărbat,
Că n-a făcut patu lat,
Să-ncapă și celălalt...”

Ei bine, nu socotiți, sfințiile-voastre, că versurile acestea constituie îndemnuri directe la adulter? Se poate închipui ceva mai imoral? Nu-i e îngăduit unui călugăr nici să asculte sau să citească astfel de lucruri, necum să le aștearnă pe hârtie, sub pretext că dumnealui face literatură!... Face artă, mă rog!...
Controlorul: Mersi de-așa carte!
Martinian: Dați-mi voie: versurile astea nu le-a ticluit părintele Damian, ci, după cât îmi dau cu bănuiala, le-a cules de la horă sau din gura lăutarilor, așa că nu prea înțeleg care-i e vina...
Voci: Așa este!
Exarhul: E drept că nu el le-a compus, dar putea să găsească în folclor alte strigături, mai nevinovate, așa cum a găsit atunci când a vrut să caute. Iată de pildă ce văd la pagina 37: „Când oi zice cogâlnic...-
Controlorul: Foarte frumos!
Exarhul: „Cogâlnic și tiriplic...”
Controlorul; Bravo!
Exarhul: „Trage-i, lele, din...
Martinian (care citise cartea):... Buric!” (Soborul face un haz nespus.)
Exarhul (după ce râde și el): Mai departe, la pagina 108, vine vorba de-o fată înșelată, pe care o duce maică-sa ca s-o lase la vatra flăcăului nelegiuite Ascultați, cuvioși părinți, ca să vedeți și frățiile-voastre ce iese din pana unui călugăr care are de la Dumnezeu darul să-și aștearnă gândurile pe hârtie. Vă citesc o parte din schimbul de cuvinte care a avut loc, cu această ocazie, între mama fetei, mama flăcăului și fată. (Citește:)
„— Mătușă Anghelino, cunoști fata asta?
— Păi nu e, fa, Joița ta?
— Uită-te mai bine la ea!
Baba se dete mai aproape de fată și-și făcu mâna pâlnie:
—Ea e, măiculiță, ce, n-o cunosc eu? Da ce ai, Joițo, de stai așa înfofolită? Te doare ceva?
Mama fetei își înăspri mutra și glasul:
— Uită-te mai jos...
— A, parcă ar fi cam umflată la burticică l Ce ai, Joifo? O fi dropică, Gherghino!
— Ai vrea d-ta să fie dropică, da nu e...
— Atunci ce-are, măiculiță? Să știi că i-a intrat un șarpe în burtă! Să te duci numaidecit cu fata la Neacșa, ca să-i desclnte, să iasă șarpele!
— Ai vrea d-ta să fie șarpe, da uite că nu e...
— Or fi limbrici, Gherghino!
— Ai vrea d-ta să aibă limbrici, da uite că n-are. La spune, fa, ce ai?
Joița își trase și mai mult basmaua la gură, se roși ca focul și lăsă capul în pământ. Maică-sa o Îmboldi cu ghiontul:
— Nu-i spui, fa? Ți-e rușine, ai? Când te-ai culcat cu fiu-său, Stan, nu ți-a fost rușine... (Către Anghelina:) A înșelat-o fiu-tău, Stan, d-aia i s-a umflat burta, fă! Acu să rămlie aci, că la mine n-are ce mai căuta. Să stea să fete în casa cui și-a bătut joc de ea, că mie să cresc copiii altora nu-mi trebuie!”
(Tăcere. Exarhul privește foarte atent ca să-și dea seama de efectul pe care lectura l-a făcut asupra soborului. Părinții își șoptesc, își dau cu coatele și rid pe-nfundate.)
Avemelec: Eu aș fi de părere că și fata e vinovată, fiindcă s-a lăsat, dar și măgarul de flăcău, fiindcă i-a sucit capul... Zic eu bine, părinților?
Voci: Așa e!
Iachint: Și... o dată ce s-a lăsat, era firesc să ajungă lucrurile acolo unde au ajuns, nu? (Râsete.)
Avemelec: Ascultați-mă pe mine, că sunt mai bătrân ca toți. Să se ducă părintele controlor, ori mai bine părintele stareț, că e mai tânăr, în satul ăla și să cerceteze la fața locului, să vadă cum s-au petrecut lucrurile. Dacă părintele Damian a scris adevărul, atunci n-avem ce vină să-i băgăm. Iar dacă o fi scris minciuni, să-l tragă la judecată tatăl fetei, ori al băiatului. Nu e treaba noastră să ne amestecăm în socotelile altora. Zic eu bine, părinților?
Voci: Foarte bine!
Controlorul (se ridică în picioare): Cuvioși părinți și frați în Domnul, să stăm strâmb și să judecăm drept! Băgați de seamă că e în joc soarta unui frate de-al nostru, care în loc să folosească darul primit de la Dumnezeu, întocmind monografiile mânăstirilor, după cum așa de bine începuse acum câțiva ani, s-a lăsat amăgit de Satana și s-a apucat să scrie bazaconii. Noi nu suntem aici ca să judecăm pe Joița Gherghinei, ori pe băiatul ibabii Anghelinei! Pentru noi întrebarea se pune astfel: Este iertat unui monah să scrie asemenea măscări?
Iachint: Mai bine să le facă decât să le scrie... (Râsete.)
Controlorul: Când le faci, te știe numai Dumnezeu și cu Satana, bineînțeles dacă te pricepi să te ascunzi de lume; dar când le pui pe hârtie, citesc sute și mii de oameni! Da, ori ba?
Soborul: Da... ba... nu... da...
Controlorul: Dacă da, atunci înseamnă că nu mai e vrednic un astfel de scriitor să poarte haina călugărească! Te rog, preacuvioase (către exarh) să nu mai citești niciun rând din această carte. Soborul e luminat. Da, sau nu?
Soborul: Da... nu... da...
Exarhul: Să trecem acum la cea mai îndrăzneață, cea mai nerușinată, în sfârșit cea mai criminală dintre cărțile scrise până în ceasul de față de către Damian Stănoiu. De altfel aceasta e și cea mai proaspătă.
Controlorul: Atențiune, vă rog! Pssst!
Exarhul: Titlul volumului cu pricina este Pocăința starețului. Să trecem peste prima bucată, unde autorul povestește, cui vrea să-l creadă, cum un stareț necinstit, ca să obțină aprobarea contului anual de gestiune, îmbată pe membrii consiliului spiritual... Să lăsăm și schița de la sfârșit, în care se ridiculizează viața pusnicilor, și să ne oprim la nuvela intitulată Dragoste și smerenie. Citind titlul, ce gândești: iată, în sfârșit, pe părintele Damian, pe cuviosul ieromonah Damian, lăudând cele două mari virtuți călugărești: dragostea și smerenia! Și, fericit să constați că diavolul l-a scăpat un timp din gheare, te apuci cu mare și firească lăcomie să citești.
Controlorul: Pssst! Atențiune, vă rog!
Exarhul: Ei bine, știți frățiile-voastre, ce povestește Damian Stănoiu sub titlul de mai sus? Cea mai groaznică beție ce se poate închipui! Ascultați, cuvioși părinți, și faceți-vă cruce! Cică cinci călugări, dintre care unul trecut de șaptezeci de ani, ar fi înghițit într-o singură noapte trei decalitri de vin!
Nici mai mult, nici mai puțin! Vă întreb: e cu putință așa ceva?

Imagine: Ieromonahul Damian Stănoiu („Cuvioșia Sa Damian Stănoiu”, după semnătura originală), 1917. Sursa: Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române, Fond „Damian Stănoiu”, F I/32 nr. 13417