Glicherie: Preacuvioase părinte, este... (Râsete.) Eu îmi aduc foarte bine aminte, cum la Sfântul Munte, am băut, tot într-o noapte, șase inși, un bolobocel de șapte deca... (Mare haz.) Nu-i vorbă că am avut și așternut pe cinste. Pregătisem din vreme o mâncare strașnică de caracatiță, rasol de raci d-ăia uriașii și, mai prăjisem, ca să fie, și o copaie de calcan... (Se râde cu lacrămi.)
Exarhul: Fie și așa. Se găsesc și prin mânăstiri tot felul de nebuni. Dar noi suntem datori să tăinuim asemenea scăderi, nu să le dăm în vileag, și încă cu ajutorul tiparului, ca să aibă mirenii de ce râde!
Roman: E greu să ascunzi ceea ce nu se poate ascunde...
Exarhul: Dar părintele Damian nu se mulțumește să înfățișeze cititorului pe cei cinci însetați de băutură. Cu scopul vădit de a ponegri cât mai mult viața de mânăstire, îi pune să cânte cântece de lume, iar la urmă să joace brâulețul și ghilabaua...
Avemelec: P-astea le-or fi știut ei. Că daca ar fi fost de la oraș, ar fi învârtit și vreun danț... (Se râde cu mare haz.)
Climent: Ca să fim drepți, beția fără cântece și fără țopăială n-are niciun haz...
Controlorul: Să nu fii obraznic, că te dau afară!
Exarhul: Povestirea se încheie astfel: trei dintre cei cinci beau până cad în nesimțire. Iar ceilalți doi, care și ei abia se mai țin pe picioare, îi prohodesc ca pe niște morți adevărați... (Râsete.) Nu sunteți de părere că, folosind niște rugăciuni pentru odihna sufletelor, în asemenea împrejurări, părintele Damian a săvârșit un sacrilegiu?
Controlorul: Și încă ce sacrilegiu!
Avemelec: Preacuvioase părinte, mă rog, nu s-ar putea să știm și noi cine au fost părinții care au săvârșit fapta asta? Că ar trebui și ei puși la canon, nu numai părintele Damian. Nu zic eu bine, părinților?
Soborul: Foarte bine!
Exarhul (după ce râde de ignoranța soborului): Așadar încă un cap de acuzație – și dintre acelea care nu se iartă.
Victor: Cinci s-au făcut până acum!
Controlorul: Ce anume?
Victor: Capete de acuzație.
Controlorul: Le-ai numărat bine?
Victor (îndoielnic): Cred că da...
Controlorul: Nu te-a rugat nimeni să ții socoteala...
Victor: Blagosloviți și iertați.
Roman: S-auzim pe-al șaselea...
Exarhul: Cinstiți și cuvioși părinți, culmea îndrăznelilor o găsim în nuvela Jalba cuviosului Pitirim*, din cuprinsul aceluiași volum. În această bucată de proză, Damian Stănoiu, un simplu ieromonah, își permite să aducă acuzații grave unui episcop (murmure în sală), care cică ar fi călcat nu. Știu ce canoane transformând o mânăstire în circiumă, pentru a desface mai cu preț vinurile episcopiei... sau ale preasfinției-sale.
Soborul (murmură timid): Mi se pare că aci e buba!...
Controlorul: Pssst! Atențiune, vă rog!
Exarhul: Povestește autorul că la chelăria unei mânăstiri se vindeau băuturi vizitatorilor, din care pricină certurile și scandalurile se țineau lanț, mai ales în zilele de sărbători.
Soborul (murmură): Aci e buba!...
Controlorul: Pssst! Atențiune, vă rog!
Exarhul: Un călugăr simplu, anume Pitirim, nemaiputând să sufere această stare de lucruri, face denunț la episcopie. Ca să vă dați mai bine seama câtă patimă pune Damian Stănoiu în această bucată, dați-mi voie să vă citesc câteva frânturi din acel denunț, ca după aceea să judecați singuri dacă un călugăr simplu ar fi capabil de atâta îndrăzneală, admițând în ultimă ipoteză că faptele pe care le denunță sunt adevărate.
Controlorul: Atențiune, cinstiți și cuvioși părinți și frați întru Domnul! Pssst!
Exarhul (citește): „... S-a așezat un drac în mânăstirea noastră, carele îndeamnă pe părintele stareț să neguțătorească băuturi bețive – întru ocară luiși și întru desfătarea mirenilor, ce nicicând nu se lenevesc a-și împela gâtlejurile și stomacul, și nici nu cunosc cuvintele prorocului Isaia, carele zice: «Vai celor ce se scoală de dimineață și umblă după sichera!» Nici sfatul pe care sfântul apostol Pavel l-a grăit celor din Efes «Nu vă îmbătați de vin, întru carele este curvia». Ci m-am poftit atunci, cu îndrăzneală, să mă duc la părintele stareț și să-i pui înainte cuvintele Mântuitorului, când zice: «Mustră pre cel înțelept, și te va iubi». Dar mai la urmă am socotit că părintele stareț, fiind iute la mânie și trufaș la minte, se va turba asupră-mi; și din îndrăzneala mea nu voi agonisi pentru sfânta mânăstire nimic, iar pentru sinemi – ocară și necinste. Atunci, am chibzuit în prostia mea, cum că mai înțelept lucru este să pui plângere la episcopul locului, luându-mi obraz din cuvintele apostolului: «Grăit-am mărturiile tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat». Iar episcopul, de va fi om înțelept, mă va asculta, așa cum altădată patriarhii și episcopii ascultau, în soboare, cuvântul diaconilor și al mărturiile tale înaintea Împăraților și nu m-am rumă va osândi, căci zice la cartea înțelepților: «Cel mic, de iertare și de milă este vrednic».”
Iar mai departe:
„... Așa că eu îndrăznesc să scriu preasfinției- voastre carte proastă, cu vorbe așezate fără meșteșug, dar scrisă din inimă curată, nădăjduind că, fiind ministrul lui Cristos pe pământ, veți trimite iscoadă, sau înșivă veți pofti și, ca odinioară Mântuitorul, veți lovi cu biciul pre cei ce au călcat poruncile, făcând din casa Domnului locaș pentru beții și pentru înverșunări... Iar de nu, veți cădea în păcatul celor ce nu judecă după dreptate. „Viermele lor nu va muri, și focul lor nu se va stinge „, zice dumnezeiescul Hrisostom despre aceștia. Iar eu, urmând pilda cuviosului Ștefan cel nou, carele nu s-a sfiit a mustra pre împăratul Constantin Copronim, a cuviosului Maxim Mărturisitorul, carele s-a luptat cu patriarhul Pir, a cuviosului Isidor, carele sfătuia pre episcopul Paladie al Elinopolei cum să se poarte cu muierile, precum și a lui Axentie cel din munte, carele a strigat împotriva eresului lui Evtihie și al lui Nestorie, îmi voi scoate numele la arătare și nu voi înceta războiul cu Satana, cu părintele stareț și cu preasfinția-voastră, până ce ori Cristos va birui, ori eu voi primi mucenia...”
Controlorul: Dați-mi blagoslovenie să zic o vorbă mare: dacă aș ști că în cuprinsul acestei eparhii se găsește un singur călugăr în stare să aștearnă pe hârtie atâta nerușinare, n-aș mai sta un minut controlor! M-aș retrage în chilioara mea de la Cernica, cu pensioara pe care mi-o dă statul, și n-aș mai vrea să văd călugăr înaintea ochilor mei! Am zis
Victor: Preacuvioși părinți arhimandriți, n-aș vrea să fac pâră împotriva fratelui meu, dar bănuiesc că o astfel de petiție n-a făcut-o Pitirim ăla, cine-o fi, ci chiar părintele Damian! A fost câțiva ani secretar al mânăstirii și se pricepe grozav în d-ald-astea... (Exarhul și controlorul râd cu milă.)
Roman: Și... episcopul ce-a făcut, preacuvioase? A orânduit anchetă după jalba lui Pitirim?
Controlorul: Cuvioșia-ta îți închipui că episcopii, principii bisericii, își pun mintea cu toți descreierații?
Exarhul: Episcopul – așa scrie acolo – a cerut lămuriri de la mânăstire, mustrând totodată pe starețul respectiv că nesocotește canoanele care poruncesc să nu se deschidă cârciumi prin mânăstiri. Starețul răspunde că nu cunoaște acele canoane și că, oricum, le-a călcat în interesul mânăstirii, întrucât vânzând vinul și rachiul cu kilogramul, câștigă îndoit și întreit (dacă mai adaugă și puțină apă), ca atunci când l-ar da cu ridicata. Atunci episcopul se lăcomește însuși de bani și, în loc să pedepsească pe starețul călcător de canoane, ori măcar să-l oprească a mai desface și pe viitor băuturi bețive la chelărie, trimite două boloboace pline, și pe economul episcopesc cu ordin categoric ca de aci înainte să se vândă mai întâi vinul produs de podgoriile episcopiei. Iată cum povestește autorul această scenă întradins ticluită, ca să arate, cui vor să-l creadă, că pentru vlădicii noștri au valoare canoanele sfinților părinți numai atunci când nu văd trebuință să le calce. (Citește:)
„— Porunca preasfinției-sale, zice economul episcopiei, sună așa: Dacă e vorba să se vânză vin la chelăria mânăstirii, drept este să se desfacă mai întâi al sfintei episcopii...
— Dar cu canoanele cum rămâne, mă rog? întreabă starețul Pangratie, după ce-și face cruce mare și oftează dintru adâncuri.
— Cum să rămâie? În urma raportului preacuvioșiei-voastre, s-a încredințat și preasfinția-sa că, într-adevăr, nu se mai potrivesc «veacului acestuia»...
Acum e rândul starețului să apere canoanele:
— Da bine, dom’le, se poate ca un gogeamite episcop să-și bată joc în așa hal de sfintele mânăstiri și de sfintele canoane? Aici e mânăstire domnească, părinte, cu testament și cu blestem de la ctitori, precum că nimeni nu e slobod – ori domn de-ar fi, ori episcop de-ar fi, să-i schimbe rostul, prefăcând-o în circiumă și în local de petrecere și de scandal... Of, unde ești, sfinte Ilie?...”
Controlorul: Părinților, să zicem că lucrurile s-au petrecut așa, cu toate că nu e la mijloc decât născocirea unui scriitor; că se găsește într-adevăr un episcop care a făcut dintr-o mânăstire circiumă și din călugări cârciumari, credeți, sfințiile-voastre, că era cazul să se dea sfoară în țară?
O voce: Parcă lumea nu afla și așa?...
Controlorul: Nici vorbă că afla. Prin urmare, fratele nostru cel rătăcit, ieromonahul Damian Stănoiu, a defăimat un episcop cu bună-știință, și deci cade sub pedeapsa cea mai grea prevăzută de canoane pentru clericii răzvrătiți, și anume, alungarea din cin... (Soborul murmură: sancțiunea e prea aspră.)
Exarhul (în picioare, își ia din nou înfățișarea gravă a unui președinte de sinod ecumenic, chemat să curme o mare și primejdioasă erezie): Părinților, acuma, după ce v-am expus destul de lămurit și convingător faptele pentru care ieromonahul Damian Stănoiu a fost pus sub acuzație, dați-mi voie să vă întreb dacă Efrem Sirul, sau Ioan Damaschin, sau Andrei cel din Crit, ori Metafrast, ori Roman, făcătorul de condace, care și ei au fost călugări și scriitori, ar fi pus mâna pe condei să scrie ce-a scris și cum a scris fratele nostru cel rătăcit.
Soborul: Nu...
Exarhul: Așadar, împricinatul, care nici n-a catadicsit să vie măcar să se apere, nu mai e demn să rămână în rândurile noastre. Nu vă mai înșir toate canoanele care îl pedepsesc, dar vă asigur că sunt cel puțin douăzeci. Vă rog să mă credeți pe cuvânt, căci, după cum veți fi auzit, sunt doctor în teologie, de la Facultatea din Atena, și deci n-aș putea fi bănuit că nu cunosc legiuirile sfinților părinți ai bisericii creștine.
Mândru că a fost în măsură să domine și să convingă un sobor de treizeci de călugări care auzeau pentru prima oară în viața lor de literați și de literatură, și totodată fericit că în toiul savantelor discuții nu s-a poticnit de elocința și erudiția vreunui diacon alexandrinian, preacuviosul exarh poftește pe călugări să iscălească. Și ei iscălesc, bineînțeles, unii de frică să nu rămâie fără lemne tocmai când să dea slavă Domnului că se isprăvește iarna, alții pentru că așa e ordinul, cei mai mulți fiindcă, în calitate de călugări, sunt obligați „să facă ascultare”, dar toți încredințați că până la urmă iscăliturile lor vor rămâne, conform tradiției, fără nicio urmare. Singur părintele Gurie se încumetă să pună o întrebare, care-i stătea de la început pe buze:
— Preacuvioși părinți arhimandriți, din câte s-au vorbit aci eu am înțeles mai abitir un lucru, și anume: că atâta timp cât părintele Damian s-a legat de călugări simpli, de stareți, de călugărițe, de fete și de văduve, fiindcă fuse vorba, și chiar de arhimandriți, nici capul nu l-a durut! Îndată însă ce a îndrăznit să scrie două rânduri împotriva unui episcop, s-a descoperit că e așa și pe dincolo și s-a abătut urgia canoanelor asupra cuvioșiei-sale. Nu-i acesta adevărul, preacuvioase părinte exarh, preacuvioase părinte controlor și preacuvioase părinte stareț?...
(Tăcere. Soborul întreg e numai ochi și urechi, dar cei trei arhimandriți își zâmbesc semnificativ și se pregătesc să meargă la stăreție, unde-i așteaptă primul fel dintr-o listă destul de lungă: prăștină fiartă.)

Apărut în Adevărul literar și artistic, din 13 martie 1932 ca „dare de seamă anticipată” a procesului pe care înaltele foruri bisericești au vrut să-l însceneze scriitorului călugăr pentru prezentarea realistă a vieții monahale.

Imagine: Ieromonahul Damian Stănoiu („Cuvioșia Sa Damian Stănoiu”, după semnătura originală), 1917. Sursa: Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române, Fond „Damian Stănoiu”, F I/32 nr. 13417