Dumitru Micu

Monahul Nicon, secretarul mânăstirii, citește, și starețul Pangratie ascultă:
„Preasfințite stăpine,
La ordinul preasfinției-voastre, cu nr, 3.347, din 26 ale curentei, cu smerita metanie răspundem cum că adevărate sint cele scrise acolo. Greșit-am înaintea lui Dumnezeu și a preasfinției-voastre! Și păcatul ar fi și mai mare dacă am încerca să ascundem ceea ce vădit se arată și să micșorăm ceea ce nu se poate micșora. Dar oameni suntem – și mila celui-de-sus e mare, iar bunătatea preasfinției-voastre ne va îngădui să arătăm cum că abaterea pe care am săvârșit-o, de la slova sfintelor canoane, nu se datorește nici lăcomiei de ciștig prihănit și nici lipsei de cinstire pentru așezările sfinților părinți, ci mai intâi sărăciei, și apoi neștiinței. Că sărăcia te îndeamnă să faci lucruri de care mai apoi să te miri singur că te-a dus mintea să le pui la cale, iar neștiința este pricina a multor căderi.
Drept e că sărăcia și călugăria se cade să viețuiască pururea nedespărțite și în nestricată înțelegere, dupre cum au orinduit începătorii de obște; dar, iertată să-mi fie îndrăzneala, acest lucru, era mai cu putință prin pustiurile Tebaidei, ale Siriei și ale Mesopotamiei. Prin locurile acestea, însă, se cere ca monahul să aibă și haină, și hrană; iar chiliile, nefiind făcute prin scorburi și prin peșteri, se cere să mai fie drese, măcar când și când, și date cu var, măcar când și când. Și cum statul, care ne-a jefuit averile dăruite de către fericiții și pururea pomeniții ctitori și alți evlavioși creștini, nu vrea să-și mai plece urechea la necazurile și la nevoile sfintelor mânăstiri, e de datoria celor ce după vremi le otcârmuiesc să-și bată capul și să scornească venituri de unde se poate și de unde nu se prea poate. Că socotesc eu, în prostia mea, cum că mai păcat e să lași să piară un sfânt locaș decât să calci un canon – mai ales că atunci când ai făcut lucruri protivnice lui nici n-ai știut măcar că se găsește pe undeva, prin scripturi. Că noi, preasfințite stăpâne, suntem oameni neînvățați. Ne batem capul mai vârtos cu posturile și cu sărăcia și ne conducem mai mult după rânduiala pe care am pomenit-o, și după cum socotim că se potrivește mai bine veacului acestuia, decât după ceea ce stă scris prin sfintele și dumnezeieștile cărți.
Drept e că atunci când ne-a pus Satana la cale să facem vânzare de băuturi bețive, în cuprinsul acestei mânăstiri, ne-a cam tăiat pe noi capul că pentru așa ispravă n-o să găsim îndreptățire – nici în scripturi, și nici la preasfinția-voastră. Și cum că certare și osândă ne așteaptă – și de la Dumnezeu, și de la arhiereul nostru. Dar ce ne-am socotit:
cel-de-sus e milostiv, și preasfințitul este înțelept, iar fapta noastră își are tâlcul ei blagoslovit. Lucru drăcesc și neîngăduit de canoane este să se vânză băuturi bețive la chelăria unei mânăstiri, dupre cum bine glăsuiește ordinul preasfinției-voastre; dar de aicea, din această nelegiuită abatere, mânăstirea noastră s-a folosit, căci în loc să ia pe un boloboc de vin atâta cit este prețul zilei, a agonisit îndoit și întreit. Cu acest prisos am îmbunătățit hrana bieților părinți, am dres ceea ce era mai fără așteptare și am mai pus și la păstrare. Că deși monahului îi scrie să nu îngrămădească averi pe pământ, cu starețul însă este altceva, căci el are datoria să se îngrijească și de-ale zilei de mâine, așa cum un tată bun se îngrijește pentru casa și pentru copiii săi.
Și apoi, preasfințite stăpâne, părintele Calist, chelarul nostru, a avut poruncă strașnică să nu vândă decât numai la musafirii mai de omenieb; să se ferească de bețivi și de nevolnici. Așa încât, folos am avut cum am pomenit mai sus, iar gâlceavă s-a întâmplat numai o dată sau de două ori, când și musafirii socotiți mai de omenie s-au cam trecut cu firea și cu lăcomia. Dar acuma, de când am primit porunca sfintei episcopii și am luat cunoștință de poprirea canoanelor, am pus lege să nu se mai dea băutură cu bani nici unui mirean, afară de unele autorități care pot să facă un rău mânăstirii fără să le pese de cuvântul preasfinției-voastre sau de glăsuirea canoanelor.
Iar cât privește întrebarea mai. De la urmă, cu smerenie facem știut cum că mai avem pentru vânzare două zăcători în care să tot fie până la o mie de deca la un loc; și mai avem încă patrusprezece boloboace în care să fi mai rămas după pritoc – tot până la o mie de deca și tot la un loc.”
— Încă o dată!
Părintele Nicon mai dete încă o citire raportului pe care îl ticluise cu multă trudă, după indicațiile șefului și cu ajutorul ieromonahului Climent, bibliotecarul.
Apoi, preacuviosul stareț, încredințat că tonul e potrivit pentru un episcop nou care își închipuie că se poate face caz de canoane pentru toate fleacurile, și că nu mai are nimic de adăugat, își netezi barba-i scurtă și creață și-l iscăli apăsat și surâzând. După ce-și privi de la distanță și cu oarecare mândrie semnătura, porunci să vie chelarul.
— Cum îți merg afacerile, părinte Calist?
— Bine... cu ajutorul lui Dumnezeu.
— Dă-i nainte!...
*
La patru sau cinci zile după ce expediase răspunsul cerut de cel mai mare, tocmai când era mai sigur că chiriarhul și cu sfetnicii săi se vor fi convins de nedreptatea pe care ar face-o mânăstirii, lipsindu-o de un venit așa de mare, numai de dragul cutărui canon, starețul primi un răvaș de la cuviosu Filaret, economul episcopiei, și totodată iscoada sa pe lângă cei în drept, cu următorul cuprins:

„Preacuvioase și preacinstite părinte stareț,
Despre păduche se spune că atunci când se satură e sângele cui îl are, iese pe frunte.; iar despre șarpe – că atunci când i se urăște cu viața își scoate capul la drum; iar despre om – că atunci când se umflă de bine și el căte-o prostie de se miră singur.
Preacuvioșia-voastră, după cât știu și după cum înșivă mi-ați mărturisit adesea, huzureați acolo ca în sânul lui Avram. Nici cei mari nu vă apăsau, nici de cei mici nu vă poticneați. Dar diavolul, carele are de obicei să-și vâre codița mai ales unde vede că domnește pacea și unde Duhul Sfânt plutește mai aproape de oameni, v-a pus la cale să deschideți circiumă în mijlocul sfintei mânăstiri, ca și când nu ajungeau câte sunt prin sate și prin târguri. El, încornoratul, trebuie să dănțuiască acum de bucuria izbânzii, iar preacuvioșia-voastră vă veți fi zgâind ochii și vă veți fi frecând mâinile la vederea banilor – arde-i-ar focul! – luați de la taraba lui Scaraoschi. Dar preasfințitul meu și al vostru stăpân, de când a primit, raportul pe care i l-ați trimes, nu-și mai găsește astâmpăr și pace. Că până aci îi era grijă mare de canoane să nu se calce, dar acuma se pare că alte pricini îi turbură sufletul... Ci pentru asta eu nu pot să scriu pe hârtie; însă preacuvioșia-voastră veți afla chiar pe ziua de mâine ce sabie v-ați atârnat singur deasupra capului. Eu numai atâta pot să vă spui: că pedeapsă cumplită vă așteaptă. Care pedeapsă nu se cheamă nici surghiun, nici simonie, nici tinichea de coadă, ci cu totul altfel. Un arhiereu are dreptul să osândească – și după canoane, și după legile mirenești, dar și după buna lui chibzuință. Că pentru aceasta i s-a dat puterea sfinților doisprezece apostoli, iar Duhul Sfânt atârnă peste capul preasfinției-sale cum atârnă deasupra apelor în ziua de Bobotează.
Pregătiți-vă dar și aveți curaj să suferiți mucenia; dar faceți-vă și un pic de nădejde în suflet, căci dracul, care ține afacerea aceasta și cu mâinile, și cu picioarele, va găsi tot el un mijloc să vă ușureze năduful – și... poate și altceva. Totuși nu vă bizuiți numai pe milostivirea lui, ci, lasind lenevea la o parte, faceți la noapte și câteva închinăciuni – metănii știu că nu vă sumeteți – căci s-ar putea întâmpla să se amestece și Dumnezeu; și atunci lucrurile se mai pot îndrepta.

Cu smerită metanie, Filaret Păcătosul.”
Preacuviosul Pangratie citi scrisoarea fără să-i prindă întocmai înțelesul. Apoi își șterse nădușala care se pornise din tâmple și iar o mai citi. Pricepu, negreșit, că pentru vina lui va fi pedepsit fără multă nădejde de scăpare. Știa din auzite – și chiar din experiență – că oamenii așezați dintr-o dată în locuri înalte o iau la început cu otuzbirul * până se lovesc de obiceiuri și de năravuri, și până se dedulcesc ei înșiși de ceea ce la început le zgândăra nervii și le aprindea mânia. Până atunci însă – umilință și răbdare. Dar înțelegerea lui se poticnea acolo unde economul îl prevenea că n-o să fie nici înlocuit, nici ușurat la buzunar și nici vremelnic surghiunit, ci pedeapsa va fi mai mare și mai aspră. Și preacuvioșia-sa știa doar că osândă mai mare decât darea afară din slujbă nu poate să fie.
Își șterse din nou nădușala, apoi zâmbi. Îi trecuse o clipă prin minte bănuiala că economul își permite o glumă. Dar în răvașul acestuia mai sta scris – negru pe alb – că urgia îl așteaptă chiar în ziua următoare. Desigur, gândi Pangratie, că însuși preasfinția-sa va veni în persoană, să-i comunice osânda, ca astfel greșeala lui să pară și mai grozavă, iar pedeapsa să fie, mai pilduitoare.
— Uff, ce nădufuri ți-e dat să tragi din pricina unui vlădică nou, care, dacă e burduf de carte – cum se vorbește – și primește leafă mare, crede că toți sunt sătui, că (lucrurile merg după cărți și că toată lumea e cu mintea numai la canoane. Mânăstirile sunt sărace, dom’le, că le-a luat statu averile, și până nu tocești scările ministerelor, și până nu globești un butoi de Vin, nu scoți un pic de ajutor.
Aci, părintele stareț își smulse fesul turchez de pe cap și-l zvârli într-un pisoi ce părea că vrea să-l contrazică. Apoi se apucă să măsoare cerdacul, repetând ceea ce auzise de la un protopop, relativ la soarta rezervată clerului, atunci când statul s-ar cotorosi de biserică.
— Vom ajunge cerșetori... Vom umbla în zdrențe și cu stomacurile hămesite... Trebuie să ne îngrijim din vreme... Să încercăm tot – absolut tot ce ne-ar putea aduce venituri... Ce sunt acelea canoane, când ești în pericol să se surpe casa pe tine și să rămâi muritor de foame?...
Și, după ce slobozi o înjurătură mirenească, în cinstea canoanelor, își săltă burta cu mâinile, ca să răsufle bine, apoi dete ordin să vie chelarul.
— Tot vinul care se găsește în chelărie să-l duci la loc, în pivniță, iar măsurile să le ascunzi în cămară. Alte lămuriri îți voi da mâine dimineață.
Chemă pe econom.
— Scoate toată obștea și toată argățimea, și până în seară să-mi faci mânăstirea ca sticla, că mâine avem vizita episcopului.
După ce porunci și marelui ecleziarh să pună regulă în biserici și la vestmântărie, iar casierului și secretarului să-și rânduiască scriptele și... capetele, goli jumătate din sticla ce-și aștepta soarta într-o găleată cu gheață și se trânti pe-o canapea cu îmbrăcămintea tocită și cu arcurile stâlcite.
Pe tavanul balconului din fața stăreției, un stareț habotnic avusese prostul-gust să zugrăvească pe Iov zăcând pe gunoi – gol și plin de bube. Părintele Pangratie, numai ce dete cu ochii de tabloul care, după părerea preacuvioșiei-sale, își avea locul mai degrabă în sala de mâncare, zbârci din nas, și, izbăvind canapeaua de povară, se îndreptă din nou către găleata cu gheață. De data asta nu mai puse sticla în gură, ci o așeză pe masă lângă paharul osândit să stea aproape veșnic ud; și se apucă să măsoare restul. Ceea ce nu-l împiedică să mai citească o dată scrisoarea cerberului episcopesc, repetând fiecare cuvânt și oprindu-se mai mult asupra locurilor unde Filaret devenea dintr-o dată zgârcit și iscusit la vorbă.
Economul nu mințea și nici nu glumea. De asta era sigur starețul. Îl plătea pentru serviciile aduse, și el se achita conștiincios. Niciodată însă n-a fost așa de dubios ca acum. Trebuia să-i scrie lămurit, după cum poruncește Evanghelia: da-da și nu-nu. Spune el: „Va găsi diavolul un mijloc să vă ușureze năduful și poate și altceva”. Adică „altceva” cam ce-ar putea să fie? se întrebă Pangratie, făcând cu ochiul, ca și când ar fi avut în față un protopop sau un consilier-referent... Punga? Minunat! N-ar fi pentru întâia oară. Dar pentru astfel de operații, un episcop, oricât de novice ar fi, nu se deplasează de la reședință. L-ar fi chemat pe el acolo. Și când șeful îți ușurează buzunarul înseamnă că-ți lasă libertate să-l mai umpli... Or, despre noul episcop se șopteau lucruri puțin obișnuite. Că are să fie „biciul lui Dumnezeu”; că are să curețe eparhia de „elementele compromise” și că e hotărât să stârpească „anumite moravuri” ce încă se mai practică de subalternii preasfinției-sale. Așa a făgăduit în cuvântarea ținută cu prilejul instalării în scaunul episcopesc, și tot așa se pronunță, e drept că tot mai rar, în convorbiri particulare. Negreșit că se va mai domoli el; însă abia atunci când își va da seama că de la vorbă până la faptă e mai departe ca de la mână până la gură; și că chiar în practica religioasă tradiția e de multe ori mai tare decât litera Evangheliei... Deocamdată însă a căzut beleaua pecapul lui și nu vede chip de scăpare.
Preacuvioșia-sa oftă așa de tare, că mișcă anteriul întins pe frânghie. Apoi trimise după bibliotecar.
— Părinte Climent, sfinția-ta – ca mai bătrân și mai citit – ce pedeapsă socotești că ar putea să dea un episcop?
— Canon, surghiun, destituire, escludere din tagmă...
— Și mai ce?
Părintele Climent, care pe lângă slujba de a citi singur cărțile din bibliotecă mai avea cinstea de a fi la un an o dată și sfătuitorul starețului, se cutremură.
— Blestem...
Pangratie făcu ochii mari, apoi răbufni într-un râs ce stârni spaima gâștelor și înfioră pe bibliotecar.
„Decât un «pomelnic» de câteva zeci de mii de lei, e mai de preferat un blestem”, gândise preacuvioșia-sa, într-o clipeală. Și răsuflând ușurat, slobozi cu cinste pe Climent și-și văzu de sticlă.
Până în seară supraveghe în persoană pregătirile în vederea importantei vizite ce credea c-o să aibă a doua zi. Temeiul cu care îndemna pe ajutoarele sale să pună ordine era scurt și cuprinzător: „Cu nebunul nu te pui!” „Nebunul”, adică, era episcopul. Căci, în judecata nărăvitului stareț, nu putea fi socotit altfel un arhiereu care, în loc să stea în palat și să primească „pomelnice, dezgroapă canoanele și se ostenește la drum lung, ca să constate în persoană dacă la mânăstirea X se vinde vinul cu litrul sau cu bolobocul.
În câteva ceasuri mânăstirea era curată ca o basma. Se târnuise curtea, se dreseseră porțile, se spoise lăptăria și pităria, se îndreptaseră crucile și se cosiseră urzicile din cimitir; preoții învățaseră pe dinafară pomelnicul ctitoricesc, casierul își obișnui memoria cu câteva serii de cifre, secretarul puse ordine în scripte, vestmântorul numără odăjdiiie, ecleziarhul și paracliserii curățiră bisericile, arhondarul își primeni paturile – într-un cuvânt mânăstirea fusese gătită cu adevărat pentru primirea unui prinț cu blazon de proveniență divină. Numai cazanele de la bucătărie rămaseră nespoite. Bucătarul însă primi poruncă să le umple până la gură, ca să nu se observe că pe dinăuntru sunt roșii și vinete, după cum pe din afara sunt negre și turtite.
Când fu înștiințat că totul e în regulă, preacuviosul Pangratie tuși ca după o înghițitură delicioasă, își netezi barba și burta, și, luând poza unui comandant de cetate bine întărită, zise semeț:
— Să poftească preasfinția-sa!
Se vede însă că nu chiar așa de mare îi era curajul, căci imediat se scărpină după ceafă și rugă pe Climent să cerceteze Pidalionul și să-i arate și lui canoanele care îi pricinuiesc atâta „deranj”.
Părintele stareț doarme, de obicei, bine. Sforăie, se îneacă, asudă, dar doarme. N-are insomnie decât în nopțile când socotește el că e dator să mai dea și pe la utrină, când e prea cald și când îl neliniștește vreo chestie de bani. În seara aceasta, preocupat de cele ce s-ar putea întâmpla în ziua următoare, adormi târziu. La început condamnă din nou pe episcop pentru ideea năstrușnică de a-l judeca după canoane și compătimi pe cei din jurul său care vor fi asudând primind observații întemeiate pe legi prăfuite, ca să isprăvească prin a-l compătimi pe el pentru lipsa de experiență și a condamna pe sfetnicii mai de aproape că nu sunt în stare să-l convingă, precum că... una e teoria și alta e practica. Totuși adormi. Dar peste o jumătate de ceas se deșteptă buimac și nădușit. Visase că-l bătea arhiereul cu Pidalionul în cap... Când se încredință că totul se petrecuse în vis, se lăsă pe pernă și adormi din nou. Pesemne însă că preasfinția-sa nu mai avea în noaptea asta altă treabă, căci iar îl pocni cu colecția canoanelor...
Speriat, Pangratie aprinse lumânarea și se luă de gânduri. Fusese vis sau minune? Se putea să fie un simplu vis, după cum era posibil să fie și o minune, admise preacuvioșia-sa, care, la drept vorbind, nu era împuținat în credință. Un ierarh care ține seamă de canoane tocmai atunci când lumea le crede uitate ar fi în stare să facă și minuni...
Trimise după bibliotecar. Părintele Climent tocmai dăduse peste ceea ce căuta: (Canonul 76 al sinodului al 6-lea ecumenic): „Cum că nu trebuie inlăuntru, în sfintele curți, a se așeza circiumă, că Mântuitorul nostru și Dumnezeu poruncea a nu se face casa părintelui său casă de neguțătorie. Carele și mesele schimbătorilor de bani le-au răsturnat, și pre cei ce făceau biserica lăcaș mirenesc i-au izgonit. Deci, de se va prinde vreunul în greșeala aceasta, să se afurisească.
— Teribil canon, părinte Climent; ce zici?
— Grozav și înfricoșat, cinstite părinte, răspunse bătrânul făcându-și cruce.
Starețul simți clei în gură. După ce își udă limba cu un pahar de apă, puse în cunoștință pe bibliotecar cu ceea ce îl neliniștea atunci, și-l rugă să se lipsească de somn și să mai caute – poate o găsi vreun canon care să mai ușureze asprimea acestuia. Apoi stinse lumânarea, și după ce își închipui în treacăt pe Mântuitorul izgonind cu biciul pe zarafi din templu, adormi iarăși – așa binevoind Dumnezeu. Dar somnul din noaptea asta era ursit să-i fie de pomină. Episcopul pregetă să-l mai viziteze; în schimb văzu în vis lucruri petrecute aievea – sub ochii lui, care nu vedeau, și la urechile lui, care nu auzeau...
... Se făcea că părintele Calist – chelarul – vindea vin la ușa chelăriei, având înfățișare mai mult de drac decât de călugăr; negru ca un harap, cu două ciompuri de coarne ieșite prin culionu-i moale de pâslă, unghiile de-o jumătate de metru, iar din gură și din nas îi țâșneau flăcări... Văzu lume de tot felul —care cu sticle, care cu damigene: țărani veniți să asculte sfânta slujbă, ofițeri, moșieri, negustori, oameni politici etc. Cât ai clipi din ochi, curtea mânăstirii se umplu de mese; colo cântă un taraf de lăutari, dincolo zbârnâie o mandolină, apoi patefoane, harmonici și chiar tobe; jocuri fără rușine, femei goale, bătăi; simpli jandarmi învățând pe generali cum trebuie să se poarte într-o mânăstire, ofițeri beți rupând epoleții celor însărcinați cu ordinea, călugări servind pentru un pahar de vin, alții cerșind pe la mesele îmbelșugate...
Se deșteptă a treia oară, gemând, și apucând metaniile începu să înșire la jumătăți de cruci și să se roage. Toată strădania lui însă de-a izgoni din minte și dinaintea ochilor scenele din vis fu zadarnică. Rugăciunile erau întrerupte de claxoanele mașinilor și de gălăgia celor care chiuiau sau se certau și se băteau, iar ochii – de-i ținea închiși sau deschiși – nu zăreau decât pe chelar în chipul Satanei și pe cuviosul arhondar vărsând lighenele de prin camere, încărcând socotelile „în folosul sfintei mânăstiri” și îndemnând pe vizitatori la consumație...
Dacă văzu că nu-i chip să-și facă rugăciunea, părintele Pangratie înfășură metaniile după mână și se lăsă îngândurat pe marginea patului. Nu mai avea acum nici pic de îndoială că noul episcop e omul lui Dumnezeu, și că fapta lui va primi dreaptă răsplătire – și pe tărâmul acesta și pe celălalt. Recunoștea că făcuse greșeală urâtă deschizând circiumă în mânăstire; și cum cei cincisprezece ani de administrație nu-i stinseseră cu desăvârșire multa-puțina educație călugărească pe care o primise de la duhovnicul său, socotea pedeapsa arhierească necesară pentru a scăpa de greutatea ce o simțea tot mai apăsătoare pe suflet...
Trimise după bibliotecar.
— Am mai găsit un canon, cinstite părinte, dar nu spre ușurarea, ci spre îngreunarea celui dintâi... Ascultați: „Nici unui cleric să fie iertat a avea prăvălie de cârciumă. Că dacă unuia ca acestuia a intra în cârciumă nu este iertat, cu cât mai virtos altora intru aceasta a sluji. Iar de va face ceva de acest fel să se caterisească*” (Canonul al 9-lea al celui de al 6-lea sinod ecumenic,)
Starețul simți o moleșeală în tot corpul. Va să zică după un canon trebuie afurisit, și după altul caterisit... Abia acum pricepu el ce vrea să-i spuie economul de la episcopie. Nu-l dă afară... dar îl afurisește, Ceea ce înseamnă că-i ia și stăreția. Căci nu e de închipuit ca un cleric blestemat de arhiereu să mai rămâie conducător. Cât pentru caterisire, nădăjduia că mânia episcopului nu va merge așa departe. Ce bucuros ar fi fost el acuma să schimbe blestemul pe-un pomelnic – oricât de scump l-ar fi plătit!
— Părinte Climent, fă dragoste și mai caută prin scripturi să vezi ce i se poate întâmpla unui cleric care ar cădea sub afurisenie arhierească; și să vii să-mi spui.
Când ieși în cerdac, soarele apăruse în fundul văii și părea că stă pe loc ca să privească mânăstirea, ale cărei turle albe și pline de cruci se înălțau deasupra pădurii de fagi, ce în zadar se trudea să le ajungă și să le astupe. Privită din locul unde se oprise soarele, mânăstirea, deși pe costișă, dar încunjurată de fagi și de mesteacăni, nu înfățișa ochiului străin decât un bloc nelămurit de turnuri și turnulețe, ce putea fi tot așa de bine un mare castel de vânătoare, după cum era un locaș de meditații și de reculegere pioasă...
Văzută din cerdacul stăreției, natura înconjurătoare cu văi line, străbătute de pârâiașe în creștere, cu dealuri împădurite, menite să obișnuiască pe călător cu greutățile ce-l așteaptă în munții din apropiere – alcătuia un tablou a cărui frumusețe ochiul obișnuit și insensibil al părintelui stareț n-o admirase niciodată. Și n-o simți nici acum. Preacuvioșia-sa privea, cu capul gol și în cămașa de noapte, doar ca să-l izbească aerul rece pentru a-i potoli zvâcneala din tâmple și morișca ce amenința să-i crape tigva și să-i scoată ochii. Și nu se înșelă, căci, în mai puțin de-un pătrar de oră, tâmplele i se liniștiră, roșeața din ochi începu să dispară, iar în locul încâlcelei din creier, provocată de vise și de teama urgiei episcopale, prindea să se reașeze calmul și încrederea în tăria celor moștenite...
„Păcat! își zise el privind poiana de la intrarea mânăstirii. Cu banii câștigați – în doi-trei ani – din vânzarea băuturilor, la chelărie, ridicam aci un hotel și un restaurant care să asigure pentru totdeauna existența mânăstirii”...
Și iar se revoltă împotriva episcopului. Îl făcu nepriceput, nechibzuit, îngâmfat și zăpăcit de prea multă învățătură. Când deschise gura să-i tragă și-o ocară, își aduse aminte de ceea ce pătimise peste noapte și duse mâna la frunte ca și când ar fi vrut să întâmpine o nouă lovitură cu Pidalionul. Apoi oftă prelung și dete ochii peste cap. În această clipă zări pe Iov plin de bube, zăcând pe grămada de gunoi, și se gândi la căderea pe care ziua de azi putea s-o aducă preacuvioșiei-sale însuși...
Oftă din nou și se apucă să boxeze în gol.
— Miluiește-ne pre noi!
— Amin.
— Cinstite părinte, am găsit în Sfătuirile lui Efrem Sirul cum că un oarecare episcop, afurisind pe un oarecare mirean, a intrat Satana în el.
— În cine, mă rog? În episcop? În mirean? sau în Efrem Sirul?
— În mirean...
— Măi omule, zise starețul, nemulțumit și iritat, după toate semnele ce mi s-au arătat, episcopul nostru pare să aibă încă multă trecere la Dumnezeu. Deci nu e vorba de un „oarecare episcop! Și nici de un oarecare „mirean”, căci eu sunt – cât oi mai fi – gogeamite stareț. Așa că, sfinția-ta, să cauți și să afli ce s-a întâmplat cu clerici și cu mireni din dregătorii înalte, după ce au fost blestemați de către arhierei învățați și neprihăniți. Apoi să mai cauți și prin canoane, că poate o fi vreunul mai nou și mai îndurător cu care să mă apăr în fața preasfinției-sale. Iar dacă dovedești că s-a mai făcut neguțătorie în vreo mânăstire din cele pomenite în Viețile sfinților, să pui și acolo semn și să nu-ți faci de uitare.
Cuviosul Climent, obosit de citire și de nedormire, ieși clătinând din cap, iar starețul trimise după ecleziarh, econom și chelar.
— Părinților, după cele ce am visat astă-noapte, sunt încredințat că preasfințitul nostru stăpân este hotărât să ne pedepsească după toată slova canoanelor. Și pedeapsa ne va ajunge pe câteșitrei, fiindcă, precum vă amintiți, hotărârea de a vinde băuturi la chelărie am luat-o în deplină înțelegere cu frățiile-voastre. După cât am citit în Pidalion, canoanele sunt strașnice. Dar întrucât noi am săvârșit „nelegiuirea” în folosul mânăstirii (aici preacuvioșia-sa închise ochii), vina se micșorează. S-ar putea să ne alegem doar cu o mustrare mai mult sau mai puțin duhovnicească. Să căutăm deci a mai tăgădui din unele fapte ce ar fi putut ajunge la urechea preasfinției-sale și să mai micșorăm altele – chit că am săvârși încă un păcat, călcând adevărul. Ca să-și scape pielea, știți că însuși apostolul Petru a tăgăduit că e ucenic al Mântuitorului. Să fim dar înțeleși. Vom spune că tot câștigul pe care-l dă chelăria intră în casa mânăstirii; că musafirii se bat și când beau din vinul adus de ei; și că băuturile noastre nu s-au vândut decât la oameni socotiți de bună condiție. Acu, că se întâmplă să se mai certe și aceștia – e din vina lor, că beau prea mult, iar nu din a mânăstirii, că le vinde cât cer...
Apoi dete dispoziții ca toți monahii care n-au ascultări afară din cuprinsul mânăstirii să vie la biserică îmbrăcați cu ce au mai curat; să slujească și un diacon, iar strănile să fie ocupate de cei mai buni cântăreți. În vârful dealului să se posteze pădurarul, gata să sune din corn când va zări un automobil cu preoți, iar în clopotniță să vegheze clopotarii, ca să tragă clopotele toate îndată ce limuzina sfintei episcopii va păși pe poartă.
*
Nu mai puțin, amărât era și părintele Pitirim. Cuvioșia-sa trăise mulți ani într-o mânăstire de prin părțile de sus ale Olteniei, unde călugării se îndeletnicesc numai cu slujbele bisericești și cu mulsul caprelor. Acolo, picior de femeie nu calcă, iar bărbații n-au slobozenie decât să se închine și să se roage; deci niciun fel de turburare nu se face. Aicea însă viața călugărească fiind mult mai împuținată, sfinția-sa asuda între canoanele care nu îngăduie a se obișnui cele lumești prin sfintele mânăstiri și între acelea care opresc pe monah să se creadă mai înțelept decât starețul său și să facă pâră împotriva lui. Până într-o zi... În ziua aceea, smintindu-se de toate câte vedea și de câte auzea, a luat condei și hârtie și a făcut denunț neiscălit, la episcopie. A scris cum s-a priceput, dar a scris cinstit și curajos. E drept că, după ce a pus plicul la poștă, s-a căit de fapta sa și a plâns cu jale. Dar acum, când a aflat de venirea episcopului, plângea numai cu un ochi, iar cu celălalt râdea. Plângea de teamă ca starețul să nu fie pedepsit, iar el însuși, descoperit și rușinat; și râdea pentru bucuria ce o va avea când episcopul, ostenindu-se după scrisoarea lui, va înlătura în persoană obiceiuri lumești și drăcești, care numai la mântuirea sufletului nu ajută...
Parcă îl vedea, cu cârja în mână și cu engolpionul de gât, mustrând cu înțelepciune și cu asprime pe stareț și dând poruncă să se sfarme sub ochii săi măsurile blestemate cu care cuviosul Calist otrăvește trupul vizitatorilor și strică rostul mânăstirii... În ceasul acela, sufletul lui va sălta de bucurie că, așa prost cum e socotit, și fără treaptă, cum se găsește, a făcut o ispravă întru slava lui Dumnezeu și întru cinstea numelui de monah.
Somnul însă nu prea l-a înghesuit nici pe el. La început nu putea să adoarmă de bucurie, iar după ce a adormit, s-a deșteptat, speriat de un vis înfricoșat... Se făcea că episcopul, în loc să osândească pe stareț, l-a descoperit pe el, ca denunțător, și, legându-i ocalele de gât, a poruncit să fie plimbat prin toată mânăstirea și să fie silit să strige în gura mare, ca borfașii prinși cu mâna în coteț: „Cine-o face ca mine, ca mine să pătimească Iar o ceată de arapi desigur draci – jucau pe alături și-și băteau joc de el, zicând: „Ai fost și tu odată orii, Pitirime; ci mai bine îți legai curmeiul de gât și te spânzurai... Că din rob al lui Dumnezeu, vei fi de acuma slujitor al nostru...”
Lungă și neagră a fost noaptea aceasta pentru sărmanul Pitirim. Nu prea era el îngreunat de prea multă deșteptăciune, dar tot a priceput că, dacă ar fi fost să iasă lucrurile după planul cuvioșiei-sale, ar fi plimbat el pe Satana cu măsurile de grumazi, iar nu Satana pe el. S-a sucit bietul călugăr, s-a învârtit, și-a frecat mâinile, și-a smuls câteva fire de păr, până s-a domolit și s-a obișnuit cu ideea că e vinovat și că pe bună dreptate va fi pedepsit... Când ești un simplu călugăr, și nici prea pricopsit la minte, nu se cade să te crezi mai înțelept decât alții și să te ridici cu război împotriva celor mai mari. „Călugărul trebuie să se supuie starețului său, ca fierul la covaci”, zice sfântul Teodor Studitul. Iar sfântul Vasile poruncește: „Călugărul nu are drept nici să se plângă și nici să murmure”. „Cel ce grăiește de rău pe egumen nu va zăbovi a cădea în rele”, spune și cuviosul Efrem Siranul...
Poruncile acestea le cunoștea el, bietul Pitirim, dar în ceasul acela, când a luat creionul în mână, n-a mai ținut seamă de ele. A socotit că această grea abatere îi va fi iertată de oameni și de Dumnezeu pentru că a săvârșit-o întru izbăvirea unui sfânt locaș, iar nu pentru a trage el vreun folos oarecare. Acuma, amintindu-și de ele, și temându-se că fapta starețului va fi socotită – și de oameni, și de cel-de-sus – ca aducând mânăstirii mai mult câștig decât pagubă, își mușcă dreapta cu care scrisese, căindu-se că n-a tăiat-o la timp, așa cum poruncește sfânta Evanghelie și cum a făcut ucenicul sfântului Sava, care și-a tăiat mădularele ca să nu cadă în desfrânare...
Se duse la biserică, având chipul unui câine flămând, bătut și plouat. Când intră în sfântul altar, ca să-și pomenească morții, starețul tocmai poruncea preotului slujitor să facă rugăciuni pentru vrăjmași și pentru a întoarce milostivirea lui Dumnezeu. Pitirim simți că se clatină. „Vrăjmașul” desigur că el era – și pe el îl va ajunge urgia cerului. Fără să mai zăbovească o clipă, căzu la picioarele starețului:
— Iartă-mă, cinstite părinte!
— Ce-ai greșit, Pitirime? îl întreabă Pangratie zâmbind.
— Iartă-mă, cinstite părinte, că... și-a bătut diavolul joc de mine... Tot necazul sfinției-voastre de la mine – păcătosul și nevrednicul – se trage...
Starețul holbă ochii. El bănuia pentru pâră pe vreunul din vizitatorii nemulțumiți, iar acum ce auzea nu-i venea să creadă. Mai ales că Pitirim era cel mai blând și mai sfios călugăr din mânăstire. Mărturisea însă singur...
— Ce-ai făcut, nenorocitule?
— Ce să fac... uite... n-am mai putut suferi cele ce se petreceau din pricina cârciumii de la chelărie... și... am făcut jelanie la sfânta episcopie...
— Tu?!
— Eu...
— Ticălosule!
— Iartă-mă, cinstite părinte!
— Aș putea să știu și eu ce-ai scris?
Pitirim scoase din sân ciorna denunțului la care lucrase mai o săptămână și i-o întinse tremurând. Starețul, abia stăpânindu-și mânia, se dete în dreptul ferestrei și citi cu multă anevoință:
„Preasfințite stăpâne,
Sunt un biet monah slab la minte și la trup – și nici în curaj nu mă aflu mai pricopsit. Dar fiindcă sfântul și marele Vasilie ne învață că atunci când e vorba de apărarea credinței să fim tari și obraznici, ce am grăit către sinemi: Cuvioase Pitirime, te știu prost la cap și nevolnic la trup, dar nici toți sfinții mucenici n-au fost mai vârtoși decât tine și, totuși, pentru apărarea credinții lui Cristos s-au împotrivit împăraților și ighemonilor, au suferit munci și arsuri, au fost uciși cu pietre și aruncați în prăpastii adânci; unii au fost hierăstruiți, alții lepădați în varnițe și în mijlocul hiarelor, neclintindu-se nicicum în răbdare și în dreapta credința. Ci tu n-ai a te lupta nici cu împărați păgâni, nici cu antipați îndrăciți și nici cu Iany au cu Iliodor – vrăjitorii. S-a așezat un drac în mânăstire, carele îndeamnă pe părintele stareț să neguțătorească băuturi bețive – întru ocară Iuiși și întru desfătarea mirenilor, ce nicicând nu se lenevesc a-și împlea gâtlejurile și stomacul, și nici nu cunosc cuvintele prorocului Isaia, carele zice: „Vai celor ce se scoală de dimineață și umblă după sichera! „Și nici sfatul pe care sfântul apostol Pavel l-a grăit celor din Efes: „Nu vă îmbătați de vin întru carele este curvia”. Ci m-am poftit atunci, cu îndrăzneală, să mă duc la părintele stareț și să-i pui înainte cuvintele Mântuitorului, când zice: „Mustră pre cel înțelept, și te va iubi „. Dar mai la urmă am socotit că părintele stareț, fiind iute la mânie și trufaș la minte, se va. Turba asupră-mi; și din îndrăzneala mea nu voi agonisi pentru sfânta mânăstire nimic, iar pentru sinemi – ocară și necinste. Atunci, am chibzuit în prostia mea, cum că mai înțelept lucru este să pui plângere la episcopul locului, luându-mi obraz din cuvintele apostolului: „Grăit-am mărturiile tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat”. Iar episcopul, de va fi om înțelept, mă va asculta, așa cum altădată patriarhii și episcopii ascultau, în soboare, cuvântul diaconilor și al monahilor. Iar dacă altfel li va fi judecata, tot nu mă va osândi, căci zice la cartea înțelepților: „Cel mic de iertare și de milă este vrednic”. Iar marele Vasilie așa grăiește: „Războiul, carele fără de voie cade peste noi, nevrlnd trebuie să-l primim; iar de voie a ni-l face nouă înșine, prea fără de socoteală este”. Căci ce altă vitejie a săvârșit părintele stareț, așezând prăvălie de circiumă la ușa siintei biserici? A poftit de voie război cu duhurile cele viclene, dându-ne pre sine și pre noi la oameni iscoditori, ca să fim clevetiți și să ne înfigem înșine sminteli. Că dacă vor vedea pre călugăr, zice marele Vasilie, că nu cu totul fără de milă se află către trup, și măcar în parte își mângâie lipsurile, îl ocărăsc și îl clevetesc. Căci și monahul este om; nu e nici înger, nici drac. Și dacă ochii văd ceea ce învățătura osândește, se vor slobozi de minte și vor trage trupul spre păcat și sufletul spre gheena. Că dacă bărbații când se îmbată pricinuiesc scârbă, fără să aducă sminteală; muierile însă aduc fierbințeală și turburare. Că-și lasă trupul îmbrăcat ca și când ar fi dezbrăcat, iar când văd vreun călugăr trecând, se fac unealtă Satanei și-și strâmbă ochii, ca și când ar dori împreunare; și așa râd și se întind, ca și când ar fi întru împerechere. Iar unii călugări și frați cască gura pe la mese, uitându-se cu totul pre sineși și lăsând ochii să privească trupurile muierilor, iar mintea să se turbure de nerușinarea lor.
Zice Isus, fiul lui Sirah: „De fața muierii ca de fața șarpelui să fugi”. Iar psalmistul grăiește despre cei ce se îmbată: „S-au alăturat cu dobitoacele cele fără de minte și s-au asemănat lor”. Dar marele Vasilie zice că și mai rău, fiindcă dobitoacele au rânduite pornirile cele spre împerechere, iar oamenii beți, umplându-și trupul de fierbințeala cea afară de fire, ca de o streche, se zădăresc spre înverșunări și spre împreunările cele mai scârnave se împing. Ci aicea, fiind vinul tare și iarba verde, fierbințeala e și mai vârtoasă, că vezi cum se dezmiardă în fața călugărilor care cască gura; apoi se duc și se împerechează în arhondărie sau prin chiliile părinților pofticioși de câștig nelegiuit. Iar ca să încerci să le zici ceva, înseamnă să grăiești către urechi moarte și însuți să te amăgești de ochi hicleni și de trup de șarpe.
Așa că eu îndrăznesc să scriu preasfinției-voastre carte proastă, cu vorbe așezate fără meșteșug, dar scrisa din inimă curată, nădăjduind că, fiind ministrul lui Cristos pe pământ, veți trimite iscoadă, sau înșivă veți pofti și, ca odinioară Mântuitorul, veți lovi cu biciul pre cei ce au călcat poruncile, făcând din casa Domnului locaș pentru beții și pentru înverșunări, risipind tot ce-au agonisit bun și nedăfăimat cei mai dinainte adormiți părinți și frați ai noștri. „Dacă dreptul abătându-se va greși, nu voi pomeni dreptățile pre care le-a făcut înainte”, zice Dumnezeu prin rostul prorocului. Oare n-avem pildă pre Moisi, care a pierdut pământul făgăduinței? Pre David, după ce a ucis pre Urie? Pre Solomon, după ce a căzut la închinare de idoli? Pre Ghezi, care s-a umplut de lepră? Ci dreptatea preasfinției-voastre să fie fără zăbavă. Căci Satana, văzând scrisoarea mea, se va turba cu mai multă înverșunare asupra părintelui stareț și a mânăstirii. Iar de nu, veți cădea în păcatul celor ce nu judecă după dreptate. „Viermele lor nu va muri, și focul lor nu se va stinge”, zice dumnezeiescul Hrisostom despre aceștia. Iar eu, urmând pilda cuviosului Ștefan cel nou, carele nu s-a sfiit a mustra pre împăratul Constantin Copronim, a cuviosului Maxim Mărturisitorul, carele s-a luptat cu patriarhul Pir, a cuviosului Isidor, carele sfătuia pre episcopul Paladie al Elinopolei cum să se poarte cu muierile, precum și a lui Axentie cel din munte, carele a strigat împotriva eresului lui Evtihie și al lui Nestorie, îmi voi scoate numele la arătare și nu voi înceta războiul cu Satana, cu părintele stareț și cu preasfinția-voastră, până ce ori Cristos va birui, ori eu voi primi mucenia...”
După ce admiră o clipă priceperea negândită și îndrăzneala nebunească a lui Pitirim, starețul îl scuipă drept în frunte și vru să-i înfigă mâinile în păr, dar se stăpâni. N-ar fi folosit nimic. Scrâșni din măsele, apoi deodată se însenină. Îi venise o idee.
— Îți dai tu seama ce-ai făcut, Pitirime?
— Îmi dau, cinstite părinte...
— Și... știi că amândoi suntem amenințați să pățim buclucul? Eu, fiindcă am deschis cârciumă în mănăstire, iar tu, pentru că te-ai ridicat împotriva starețului tău și chiar a episcopului...
— Știu, cinstite părinte...
— Ca să scăpăm mânăstirea de rușine, și tu să-ți ispășești greșeala, iată ce să faci: Când va veni preasfinția-sa, să-i pui metanie și să-i spui că ai fost beat când te-ai apucat să scrii denunțul. Și că nici pe sfert din cele arătate acolo nu sunt adevărate...
Pitirim holbă ochii. Nu numai că nu se îmbătase niciodată, dar nici măcar mirosul băuturii nu-l putea suferi. Altceva însă îl rodea la inimă.
— Bine... dar asta înseamnă să mint.
— Nu-i nimic. Minți ca să dregi o prostie și ca să faci o faptă bună. Cât pentru păcat, ca să fii cu sufletul liniștit, ți-oi da să faci un canon.
— Așa, da! conveni Pitirim. Și sărută mâna superiorului. Acesta îl concedie aproape îmbrâncindu-l. Apoi făcu semn economului și chelarului să se apropie.
*
După liturghie, care în zadar fu prelungită în vederea sosirii episcopului, preotul slujitor și diaconul se postară în pridvorul bisericii, cu crucea și cu Evanghelia și înveșmântați în toate odăjdiile cu care oficiaseră. Ceilalți călugări se așezară în formă de semicerc, la intrarea cetății. În mijlocul șirului, părintele stareț flancat de proistoși, având în apropiere grupul de cântăreți, gata să cânte „Pre stăpânul și arhiereul nostru”. În vârful uneia din coade se răznise bietul Pitirim, mai bleg și mai smerit de cum îi era firea.
S-aude cornul pădurarului. Toată lumea își verifică poziția, cântăreții își dreg glasurile, iar starețul, roșu ca un măr pădureț, cheamă pe Pitirim și-i amintește făgăduiala. Dar mașina trece glonț pe la poarta mânăstirii, lăsând în urmă o dâră de praf și un clinchet pentru portar, care-și îndoise spinarea degeaba.
Fusese un domn cu barbă.
Părintele Pangratie răsuflă ușurat. Dorea ca evenimentul să întârzie cât mai mult, pentru a da răgaz bibliotecarului să mai cerceteze scripturile. Dar acesta, biruit de somn, sosi cu puțină ispravă.
— Ei?
— Am mai dat peste un canon, care și el afurisește pe clericii bețivi, răspunse cuviosul Climent, căscând cu smerenie.
— În partea noastră nimic?
— Să mai caut...
— Dar în privința blestemului arhieresc ai mai găsit ceva?
— Să mai caut, făgădui Climent, după ce își adună gura dintr-un căscat prelung.
În așteptarea apăsătoare, călugării se despart în grupuri și discută vioi. Au aflat motivul înaltei și neașteptatei vizite și se bucură: câțiva pentru desființarea cârciumii, iar restul pentru necazul starețului. Toți însă sunt de acord că preacuviosul Pangratie nu se va mai culca în dregătoria de care „n-a fost vrednic”.
În toiul discuțiilor, episcopul e socotit mereu ca un om corect și energic, hotărât să pună mâna pe harapnic și să îndrepteze viața mânăstirilor și a întregei eparhii. Era asemănat – când cu Calinic al Râmnicului, când cu Ambrosie al Mediolanului, când cu Chesarie al Buzăului, când cu Atanasie al Alexandriei...
Numai Pitirim șade singuratic și trist. Nu intră cu nimeni în vorbă, și nimeni nu-l bagă în seamă, căci niciun călugăr nu aflase încă de isprava lui.
Sună a doua oară. Mișcare mare. Toată lumea e sigură că în câteva minute episcopul va descinde din limuzină, cu față de sfânt și cu priviri de fiară... Cântăreții își dreg din nou glasurile, pe când starețul face semne disperate bibliotecarului să-i aducă ce mai descoperise.
— Am dovedit că Isachie Mărturisitorul, egumenul mânăstirii Dalmaților, fiind supărat de arianul împărat Valent, l-a blestemat să moară ars de dușmani. Și așa s-a întâmplat...
Starețul șuieră nemulțumit că Climent nu-l înțelesese. În acest moment un automobil se apropie de poartă. Preacuvioșia-sa pălește, gata să-și piardă firea. Dar mașina își vede de drum. Era ocupată de doi preoți în propagandă electorală. Fața părintelui Pangratie mai prinse culoare, dar inima îi bate puternic. După ce-și șterse nădușeala de pe frunte, scoase hârtia de la Pitirim și începu s-o silabisească din nou. Se cunoaște după mișcările feței că e înduioșat. Se mai șterge cu batista. Dă din cap – afirmativ. La sfârșit o lacrimă mare se ivește către coada ochiului sting. Cheamă pe econom, pe chelar și pe Pitirim.
— Părinte Pitirime, Dumnezeu și Maica Domnului te-au inspirat când ai făcut această scrisoare către preasfinția-sa. Ai spus lucruri groaznice, dar adevărate, pe care noi, amăgiți fiind de Satana și de câștig, nu le-am băgat în seamă. Părinților, eu sunt de părere că e mai bine, mai călugăresc și mai creștinesc să spunem adevărul și să ne cerem iertare în genunchi: „Preasfințite stăpâne, am greșit înaintea lui Dumnezeu și a preasfinției-voastre! Iertați-ne, că suntem proști la învățătură și neputincioși la suflet, iar diavolul este puternic și osârduitor... Nu-i mai înțelept și mai cinstit așa, fraților?
Economul și chelarul, surprinși de această bruscă întoarcere a starețului, se priviră nedumeriți și ridicară fricoși din umeri; pe când bietului Pitirim îi venea să joace de bucurie că însuși starețul îi dădea dreptate și că era scutit de-a tăgădui lucruri adeverite de însăși mâna lui.
Pădurarul sună prelung. Figura starețului e umilă și senină... Clopotarii pun mâinile pe frânghii, iar cântăreții deschid gurile. Pe poarta mânăstirii își face apariția – trăsnind și bufnind – autocamionul episcopiei. Călugării își încrucișează privirile cu ale starețului. Nimeni nu știe ce să creadă. Mașina se apropie. Lângă șofer se vede capul păros al cuviosului Filaret, iar în spate, o mogâldeață mare, acoperită cu mușama.
Părintele Pangratie e năpădit de sudori. Desigur, gândește preacuvioșia-sa, zăpăcit, episcopul e ascuns acolo... Vrea să ne surprindă... Trebuie să fie un smintit... Deschise gura, spre a șopti ceva chelarului, dar îl împiedică un gest, prin care economul episcopal vrea să spună: „V-a luat Aghiuță!” Ca la comandă, clopotele încep să sune, iar grupul de cântăreți țipă cât poate: „Pre stăpânul și arhiereul noostruuu...”
Filaret râde cu hohote. Mașina stopează și, o dată cu ea, se oprește și corul. Numai clopotele sună ca de sărbătoare. Intrigat peste măsură, starețul ridică un colț al mușamalei și scoate la iveală pântecele unui boloboc enorm... Cască gura și face ochii cât ceapa. Gândește că e prea mult pentru un episcop începător... Dar, în sfârșit, tot mai bine decât un blestem – cu toate urmările lui...
— Ce înseamnă asta, părinte Filaret?! Vrei să ne golești pivnița?
— Dimpotrivă: vreau să mai adaug...
Starețul râse cu poftă, dar îndată îl fulgeră un gând.
— Ci vorbește, omule, lămurit!
— Iaca, vorbesc. Porunca preasfinției-sale sună așa: Dacă e vorba să se vânză vin la chelăria mânăstirii, drept este să se desfacă mai întâi al sfintei episcopii...
— Adică... al preasfinției-sale.
— Nu știu...
Pangratie râse silit.
— Dar cu canoanele cum rămâne, mă rog?
E rândul economului să râdă.
— Cum să rămâie? În urma raportului atât de documentat și de convingător al preacuvioșiei-voastre, s-a încredințat și preasfinția-sa că, într-adevăr, nu se mai potrivesc „veacului acestuia”...
Preacuviosul Pangratie oftă un kilometru.
— Și... cam cât vin are episcopia?
— Atâta cât să vindeți până la toamnă...
— Apoi?
— Apoi... vă aduc din noua recoltă.
Starețul se revoltă.
— Da bine, dom’le, se poate ca un gogeamite episcop să-și bată joc în așa hal de sfintele mânăstiri și de sfintele canoane? Astfel își ține el făgăduielile făcute la instalare? Aici e mânăstire domnească, părinte, cu testament și cu blestem de la ctitori, precum că nimeni nu e slobod – ori domn de-ar fi, ori episcop de-ar fi...
— Ori egumen...
— ... să-i schimbe rostul, prefăcând-o în cârciumă și în local de petrecere și de scandal... Of, unde ești, sfinte Ilie?... Ai avut dreptate, iconoame, când mi-ai scris că osândă mai mare decât blestem mă așteaptă...
— Pitirime!
— Blagosloviți!
— Te-a luat dracul! Pentru meritele cuvioșiei-tale, de mâine încolo vei lăsa pravila... și denunțurile, și te vei ocupa cu vânzarea vinului sfintei episcopii... adică al episcopului... Ai înțeles?