Autor foarte fecund, Damian Stănoiu și-a dobândit un loc în literatura română mai ales prin scrierile sale inspirate din viața monahală. În timp ce Căsătorie de probă, Oameni cu sticleți, O partidă de pocher și alte cărți pe teme laice sunt pe drept cuvânt uitate, Călugări și ispite, Pocăința starețului, Ucenicii sfântului Antonie, ca și toate celelalte istorisiri din lumea mănăstirilor se citesc și se vor mai citi, fără îndoială cu interes, multă vreme. Cazul scriitorului este similar celui al lui Gh. Brăescu, specializat și el în zugrăvirea unui singur mediu al realității de altădată: cazarma. Umorist ca și Brăescu, fără a stăpâni însă, asemeni autorului Schițelor vesele, meșteșugul concentrării, plăcându-i, dimpotrivă, să se întindă pe spații considerabile, Damian Stănoiu plăsmuiește, cu mijloace modeste, pagini de o savoare particulară, încărcate de o vervă nu rareori facilă, totdeauna însă proaspătă, odihnitoare. Cu toată prezența inegalabilelor Icoane de lemn, în care Tudor Arghezi denunță eternității turpitudinea camuflată sub masca smereniei și cucerniciei, povestirile și romanele cu călugări semnate de Stănoiu sunt în măsură și ele să rețină atenția cititorului, chiar dacă figurile și întâmplările înfățișate nu-l mai urmăresc, precum „icoanele” argheziene, după lectură. Autorul Alegerii de stareță este un observator senin, bonom, fără o viziune personală a existenței și ca atare solicitat doar de fapt, de situația văzută, nedeprins să descifreze în incident semnificația, ideea, având în schimb un ascuțit simț al autenticității în înțelesul cel mai curent al termenului, știind să dea scenelor și dialogurilor – mai ales dialogurilor – acea culoare particulară, potrivită împrejurărilor, ce creează de fiecare dată impresia că episodul povestit se desfășoară aievea sub ochii noștri. Cu asemenea dar, povestitorul ne aduce în față nenumărate chipuri și întâmplări, din care se alcătuiește un larg tablou al existenței monahale, surprinsă într-o anume perioadă, apropiată de timpul nostru. Privitor dinlăuntru al acestei existențe, Damian Stănoiu adoptă față de ea atitudinea cea mai degajată cu putință, povestind despre călugări și isprăvile lor fără mirare, indignare, repulsie sau admirație, firesc, ca despre oricare alți oameni. Sumar definiți caracterologic, pustnicii apar ca ființe cu totul comune, avându-și fiecare calitățile și cusururile sale, deosebindu-se de oamenii din afara tagmei monahale doar prin port și frecvența în vorbirea lor a unor clișee bisericești. Ca în orice alt mediu, și în mănăstire se înfruntă interese, ambiții, vanități, se leagă și se prăbușesc prietenii, se țes intrigi, se calomniază, se acordă favoruri și se dezlănțuie persecuții, se construiesc planuri de viitor și se năzuiește la o viață pământească mai bună. Ultimul lucru de care sunt preocupați cuvioșii este mântuirea. În felul lor, narațiunile lui Damian Stănoiu, fără intenția autorului, ce nu se ridică niciodată la filosofie, denunță monstruozitatea ideii înseși de claustrare, de adoptare a unui mod de existență potrivnică naturii omenești, ca și naturii în genere.
Numeroaselor sale cărți prezentate ca opere de ficțiune, prozatorul a ținut să le adauge o scriere din viața mănăstirii – fățiș autobiografică – sau, mai exact spus, memorialistică. Neduse până la capăt, Amintirile din mânăstire apar acum în primă ediție, încredințate Editurii, postum, de văduva scriitorului. Cititorii vor observa, desigur, parcurgând cartea, că ea n-a căpătat din partea autorului ultima formă, conținând astfel fraze construite în grabă, repetiții de procedee stilistice. Ceea ce cucerește în Amintiri din mânăstire, poate chiar în mai mare măsură decât în alte scrieri ale lui Damian Stănoiu, este pulsația de viață, mulțimea de fapte surprinse sur le vii. Aș fi înclinat să spun că în această carte aflăm, în rezumat, chintesența literaturii de inspirație monahală a prozatorului. Tot ce e mai caracteristic vieții de mănăstire, așa cum o vede scriitorul, mai concludent pentru cunoașterea acestei vieți, se poate regăsi aici, concentrat, înfățișat ca experiență directă. În Amintiri, Damian Stănoiu nu face aproape de loc „literatură”; ne transmite documente omenești. Povestitorul ne istorisește cum a pornit, într-o zi de vară a anului 1913, spre mănăstirea Căldărușani, mânat de năzuința „mântuirii”, înțeleasă ca mântuire de mizerie, foame și lipsă de adăpost (nicidecum ca mântuire a sufletului), cum a fost primit de părintele Mina, portarul tont, ce râdea continuu, cu sau fără motiv, care au fost primele impresii culese („Doi călugări de vârstă mijlocie, cu părul și cu bărbile răvășite, stăteau față-n față, ca doi cocoși înfuriați, grăindu-și cuvinte probabil nu tocmai călugărești și amenințându-se reciproc.”), ce raporturi s-au stabilit între el, superiori și ceilalți monahi, ce „ascultări” i s-au încredințat și mal cu seamă ce a văzut și trăit, ce oameni a cunoscut din ziua intrării în obștea ucenicilor sfântului Antonie până la izbucnirea primului război mondial, când „amintirile” se curmă brusc.
Scrise simplu, sprinten, cu același umor detașat ce străbate și celelalte narațiuni ale prozatorului, stârnind, cu fiecare pagină, sau zâmbetul, sau râsul abundent, rememorările lui Damian Stănoiu creează o imagine cât se poate de vie a existenței cotidiene într-o mănăstire – Căldărușanii – dând implicit o idee despre viața caracteristică în genere în primele decenii ale secolului nostru locurilor de recluziune religioasă. Un anumit specific de moment al Căldărușanilor pune în lumină cu putere sporită condițiile în care se pregăteau, chipurile, pentru viața de dincolo, cei ce renunțaseră aparent la bunurile lumii. În fruntea claustrului se afla, în anii cuprinși în amintirile lui Stănoiu, fostul mitropolit primat Ghenadie Petrescu. În virtutea trecutului său de prinț al bisericii, ca și în virtutea vârstei (Ghenadie era aproape octogenar), starețul își permitea – relatează povestitorul – să administreze mănăstirea după bunul plac, fără să se consulte cu nimeni (decât, uneori, formal, cu exarhul și economul) și fără să dea cuiva socoteală de ceea ce făcea, întocmai ca pe o moșie personală. Senilul autarh încredințează și retrage, după dispozițiile de moment, „ascultările” profitabile (acelea de chelar, pescar, cămăraș), după cum, tot în urma unor hotărâri subite, hirotonește diaconi și preoți sau izgonește câte un călugăr din mănăstire. Toate măsurile luate de stareț, toate acțiunile lui sunt dictate de „duhul poftei de argint”. Ca un alt Harpagon, Ghenadie adoră banul pentru ban, fiind cuprins de adevărat delir când mângâie cu degetele-i îmbătrânite monedele de argint și mai ales biletele noi ale Băncii Naționale: „Moșneagul se tot apropia cu scaunul până își lipea burta de ciucurii aurii ai feței de masă. Își întindea ambele mâini către grămejoara de bani, care se încăpățâna să rămână nemișcată, într-o poziție extrem de ispititoare, și în clipa când o atingea, așa izbucnea într-un râs, că parcă l-ar fi gâdilat cineva”. Un ins posedat într-atâta de arghirofilie nu poate fi, se-nțelege, decât un zgârcit fără seamăn. Ținând banii ascunși, grămadă, într-o anume încăpere secretă, bătrânul stareț tremură cu spasmuri pentru fiecare para pe care e nevoit s-o dea din mână. Când „monomul” își exprimă, bunăoară, părerea că un anume călugăr ar merita o pereche de bocanci, „cel mai mare” se zbârlește „neobișnuit cu asemenea răsplătiri”. „Ce bocanci?!” strigă el. „Îl scutesc de canonul pe care i l-am dat.” Și precizând: „E vorba de-o mie de mătănii, iconoame!... s-a burzuluit și mai vârtos înaltpreasfinția-sa, ca și când ar fi iertat o datorie de una mie lei”. Orice e dispus să ierte „sfântul Ghinad”, cum îi zic romii din satele învecinate, și beția (cu condiția să nu se producă pe spezele mănăstirii), și curvia, și nerespectarea posturilor, și blasfemia, orice, numai bani să nu i se ceară. Ca urmare a unei asemenea avariții, monahii umblă zdrențăroși, desculți, sunt hrăniți porcește, iar de se îmbolnăvesc, singura nădejde a izbăvirii de suferință le stă în mila divină. Nu numai de medicamente și de o îngrijire cât de elementară nu au parte nenorociții de la „bolniță”, dar nici de o hrană omenească: gustul laptelui le este necunoscut. În timp ce mizeria, sporită până la fantastic de cultivarea deliberată a murdăriei, ca una din „virtuțile de căpetenie care duc pe călugăr la mântuire”, săvârșește ravagii în viața monahilor (un schimnic preacucernic, Gherunasie, în evlavia lui, „nu-și pieptăna nici părul, nici barba, nu se spăla pe corp, nu-și spăla vasele cu care își aducea tainul de la bucătăria de obște, nu-și spăla nici lingura cu care mânca. Dormea îmbrăcat – vara ca și iarna. În schimb, obișnuia să umble desculț”; fratele Stelian, bucătarul, „cu părul în vânt, cu anteriul petecit în piept și în spate și ciugulit de rațe pe la poale, cu picioarele goale și veșnic murdare, ca de la cuşniţă murdare”, pare un „țigan din aceia care se ocupă cu spoitul vaselor de aramă”); vistieria starețului crește fără contenire, vânzarea grânelor, a peștelui, a produselor lactate, a linii, ca și a băuturilor „bețive” aducând venituri imense. Nici măcar acei dintre călugări ce îndeplinesc ascultarea de slujitori imediați ai starețului, găsindu-se ca atare permanent în intimitatea lui, nu se pot înfrupta decât pe furiș, în condiții înjositoare, din bucate mai alese și nu sunt învredniciți de veșminte și încălțări mai acătării. Fratele Daniil, povestitorul, de pildă, poartă titlul de „secretar” al mănăstirii, însărcinarea lui fiind, de fapt, aceea de a-l servi pe „cel mai mare” la masă, împreună cu un alt „frate”, și de a freca, dimineața, vârtos, mădularele înțepenite ale preasfântului. Mâncăcios, starețul ospătează la prânz câte cinci-șase feluri, pe care le stropește abundent cu vin, căinându-se că nu poate înfrâna, asemeni „sfinților părinți”, demonul lăcomiei, fără să dea măcar o fărâmă de aliment sau un picur de băutură celor de față. Bucătarului și fraților improvizați chelneri nu le rămâne decât să lingă farfuriile și să roadă oasele îmbăiate de moșneag, ceea ce și fac, cu plăcere.
Viața de robi, umilitoare, degradantă, abrutizează oamenii, îi pervertește, stimulează în ei tot ce e josnic, bestial. Profitând de senilitatea superiorului, orice monah parvenit în vreo „ascultare” mai de seamă fură fără scrupule, cu voluptatea de a-l „păgubi” pe starețul ce nu cunoaște altă preocupare în afara aceleia de a încasa. Naivitatea cu care Ghenadie, în căutare înfierbântată de „ostenitori” devotați, care să-i predea până la ultima centimă sumele agonisite din vânzarea feluritelor produse, numește chelar și cămăraș pe cei mai vicleni și rafinați hoți, cu convingerea, de fiecare dată, că, în sfârșit, a nimerit omul fără prihană, prilejuiește memorialistului evocarea a numeroase situații de un comic irezistibil. Cu excepții rare, călugării apar în Amintirile lui Damian Stănoiu ca niște ființe care nu-și bat capul cu altceva, tot timpul, decât cu căutarea unor mijloace de a trăi bine, în sensul de a-și procura bani, hrană gustoasă, băutură, femei. Renunțările impuse de canoane, și mai cu seamă de crunta zgârcenie a egumenului, ambianța în care trăiesc, obscurantismul ce domnește în mănăstire (în afară de cărțile de cult și de un exemplar, două din Universul, primite de abonați, nu circulă nicio tipăritură; starețul însuși citește doar, la infinit, din Viețile sfinților) declanșează neîncetat în pustnici poftele inferioare, exacerbează dorințele. Arhimandriți, proistoși, preoți, diaconi sau simpli frați, călugării sunt prezentați ca fiind niște mâncăi, bețivi, desfrânați, slujitori ai Mamonei. Cuviosul Dometian consumă la o masă, când are de unde, „două-trei kilograme de pește (...), o sută de raci, o felie de brânză și un clondir de vin. Și chiar două clondire de vin”. Arhimandritul Pafnutie umblă veșnic beat, chiar și atunci când spovedește. În asemenea împrejurări, bine dispus, iartă păcatele cu anticipație, fără a mai asculta mărturisirea penitentului. Protosinghelul Visarion, mâncăcios și băutor, obișnuiește să colinde chiliile, „ca un adevărat copoi, în căutarea unui miros care să-i gâdile stomacul”. Când cei vizitați îi oferă ceva, mănâncă și bea, fără un cuvânt, mormăind doar, a plăcere. Cucernicul ieromonah și duhovnic Teofil, nărăvit și el la beție, consumă, când nu are vin, oțet, în care toarnă puțină apă, blagoslovind: „Doamne Isuse Cristoase, Dumnezeul nostru, cela ce la nunta din Cana Galileii ai prefăcut apa în vin, ca să arăți puterea și mărirea ta, prefă și oțetul acesta în șampanie, întru mângâierea robului tău Teofil ieromonahul, păcătosul...” Dintre cei posedați îndeosebi de dracul luxuriei, părintele Isaiia Copoi e cunoscut în toate împrejurimile pentru aventurile lui. Ultima pe care o săvârșește ca monah la Căldărușani se petrece în pădurea din preajma mănăstirii, aleasa inimii fiind o bătrână țigancă sordidă, pe care cuviosul o doboară la pământ cu forța. Astfel sunt mai toți pustnicii creionați în cartea lui Damian Stănoiu. Ei se comportă ca niște făpturi telurice, ca niște vite. Ignoranți, superstițioși, mistuiți de dorinți nemărturisite, bătându-și joc în ascuns sau chiar pe față de canoane, visând numai să ajungă în rândul burgheziei și aristocrației mănăstirești, spre a putea trăi în huzur, călugării, departe de a se călăuzi după scripturi, urmează numai porunca instinctelor.
Confesiuni de o sinceritate totală, Amintirile din mânăstire, lăsate de Damian Stănoiu, sunt un document al degradării umane, al pervertirii și îndobitocirii oamenilor prin claustrare și misticism. Din faptele expuse de povestitor, mănăstirea apare ca o prelungire a rânduielilor sclavagiste, sub unele aspecte, ca o uriașă gospodărie capitalistă, sub altele (bunurile produse prin munca robilor-călugări sunt vândute, ca mărfuri, pe piață). O sumedenie de situații fixate în Amintiri, ca și în celelalte două scrieri pe care Editura crede de cuviință – și pe bună dreptate – să le includă în volumul de față, ca unele ce completează memorialistica scriitorului, vin să ilustreze o constatare formulată plastic de Arghezi încă în 1911 într-un pamflet din Facla, anume că mănăstirile din România, în acel timp, erau tot atâtea Congo-uri în miniatură. Prin bogăția materialului de viață, adunat în paginile ei, cartea lui Damian Stănoiu procură cititorilor o lectură instructivă.